SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
De o vreme, fostul magistrat Ovidiu Bojan și-a obișnuit urmăritorii de pe pagina de socializare să le ofere, în fiecare duminică, o povestire inspirată din activitatea sa, din cazurile pe care le-a gestionat ca avocat în Baroul Bihor, dar și ca judecător la Tribunalul Bihor. Iată povestea de azi:
Era prin 1982. Eram avocat de câteva luni și ca orice începător intram în multe oficii.
De regulă nu prea aveai ce să spui în astfel de cauze, majoritatea inculpaților erau recidiviști, revenind cu regularitate în penitenciare.
Studiam un asemenea dosar, al unui recidivist când un fapt mi-a atras atenția. Inculpatul fusese descoperit în casa părții vătămate dormind în patul acesteia. Nu s-a trezit când a venit gazda acasă, nici la sosirea poliției deși nu consumase alcool.
Citind cu atenție dosarul am mai descoperit un fapt neobișnuit. Inculpatul găsise într-un dulap vreo 500 lei. Luase 100 și restul îi pusese la loc.
Pe vremea aceea penitenciarul Oradea nu funcționa, deținuții fiind aduși de la Satu-Mare așa că primul meu contact cu inculpatul a fost în instanță. Recunosc că aflându-i povestea mi s-a pus un nod în gât.
Crescut într-o casă de copii, la 18 ani cu câțiva bănuți în buzunar a fost dat afară, lăsat să se descurce cum poate. A consumat repede banii și a ajuns să fure.
A fost condamnat și încarcerat.La liberare, după experiența penitenciarului a încercat să ducă o viață onestă. A dormit săptămâni la rând în gară, a căutat un loc de muncă dar nimeni nu voia să angajeze un fost pușcăriaș. Puținii bani primiți pentru munca din penitenciar s-au terminat repede așa că s-a trezit fără bani, fără un acoperiș, fără un om sau instituție la care să apeleze, un amărât flămând făcându-și veacul în jurul unei gări sordide.
După zile de foame s-a decis să intre într-o locuință. După ce a luat 100 lei din dulap a văzut patul,un pat adevărat și cel care dormise pe peroane, prin săli de așteptare, pe jumătăți de pat tare din penitenciar n-a putut rezista tentației și s-a întins în pat, adormind imediat.
La proces am văzut un copilandru cu privirea rătăcită, pe care nimeni nu l-a educat, nu l-a pregătit pentru lumea din afara casei de copii, abia știind să scrie și să citească.Un copilandru pe care casa de copii l-a lăsat aproape analfabet, fără minime cunoștințe de supraviețuire în afara lagărului care fusese casa de copii. Un copilandru cu un fond frumos pe care o singură mână întinsă l-ar fi ținut departe de penitenciar și condamnări, care și-a asumat revenirea în închisoare pentru că măcar primea de mâncare și avea o jumătate de pat ( în aceea perioadă în penitenciarul Satu-Mare erau atât de mulți deținuți că dormeau 2 într-un pat).
Nu doar eu dar și judecătorii au fost impresionați de drama acestui năpăstuit dar ce puteau să facă ? Era recidivist, puteau să-l condamne doar la închisoare cu executare și nici nu aveau pârghiile pentru a-i schimba destinul ca la liberare să nu se trezească din nou un paria dormind pe peroane sau prin săli de așteptare, pe care nu-l angajează nimeni.
Câte s-au schimbat de atunci ? Cât de mult se preocupă societatea de integrarea năpăstuiților, azi când privim cu și mai multă ură pe cei ce săvârșesc fapte penale, fără a încerca măcar un moment să vedem dincolo de faptă și pedeapsă, să-i identificăm pe cei ajunși prin închisori accidental sau chiar din cauza semenilor ?
E lumea de azi mai bună ? E azi, când putem vorbi liber despre societatea în care trăim ( la data procesului nu puteam imputa „societății socialiste multilateral dezvoltate” destinul acelui tânăr fără riscul de a pleca eu însumi cu cătușe din sala de judecată) mai multă grijă față de om ?
Până la urmă măsura unei societăți e dată și de tratamentul aplicat dezavantajaților, nu prin ajutoare sociale ce încurajează nemunca, ci prin capacitatea de a ajuta pe cei cu adevărat aflați în nevoie, prin capacitatea de compasiune activă, prin oferirea unei șanse la o viața decentă.
Probabil majoritatea vedeau în acel tânăr un alt hoț și se bucurau că a fost prins și izolat fără a-și pune o secundă problema cum a ajuns acolo. Fără o minimă preocupare a societății pentru integrarea, respectiv reintegrarea celor ajunși în câmpul infracțional uneori tot din cauza unei societăți indiferente și egoiste nu vom face decât să creștem numărul infractorilor, al deținuților.
E drept există o categorie de infractori irecuperabili, cei care consideră firesc să ia ce nu le aparține, să domine și să obțină ce vor prin violență, dar o bună parte din cei care ajung să săvârșească fapte penale pot si merită să fie recuperați altfel e ca si cum în spitale, indiferent de boală, am da tuturor acelasi tratament cu aceleași medicamente.
Până la urmă lipsa noastră de preocupare se va răzbuna, tot din buzunarele noastre fiind luați banii necesari pentru întreținerea deținuților, cu costuri mai mari și pe mai mulți ani decât un ajutor pentru integrare și riscăm ca aceștia să fie tot mai mulți și noi tot mai nemulțumiți.
Grija față de semeni nu ține exclusiv de altruism ci ne asigură până la urmă chiar liniștea și siguranța străzilor și caselor noastre.
Partajează acest conținut:
