SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
Congresul UNBR din 2026 a avut, dincolo de dezbaterile obișnuite ale profesiei, un moment cu o încărcătură aparte. În fața colegilor avocați a vorbit Mihaela Lupu, fostă Bodîrlău, avocat care a trecut printr-un traseu judiciar greu de comprimat într-o simplă știre: anchetă penală, condamnare, executarea a aproape trei ani de închisoare, demersuri repetate în justiție și, în cele din urmă, o soluție de achitare pronunțată în revizuire, pe temeiul că fapta nu există.
Discursul său nu a fost doar o relatare despre un dosar penal. A fost, mai degrabă, o mărturie despre felul în care un om al dreptului poate deveni, peste noapte, vulnerabil în fața unui sistem pe care până atunci îl cunoscuse din sala de judecată, nu din boxa acuzaților și nici din celula de penitenciar. Mihaela Lupu nu a venit în fața Congresului doar pentru a-și povesti propria suferință, ci pentru a transmite un mesaj către profesia de avocat: atunci când un coleg ajunge ținta unei anchete, corpul profesional nu ar trebui să se grăbească să-l abandoneze.
În centrul intervenției sale s-a aflat o idee simplă, dar dureroasă: înainte de orice verdict public, înainte de orice etichetă și înainte de orice reflex de distanțare, avocatul acuzat rămâne un om, cu familie, cu copii, cu drepturi și cu prezumția de nevinovăție. Iar această prezumție, spune Mihaela Lupu, nu trebuie să fie apărată doar în principiu, în conferințe sau în manuale, ci mai ales atunci când devine incomodă.
Dosarul care a început cu acuzații grele și s-a întors, după ani, în revizuire
Mihaela Lupu și Sorin Calaigii au fost vizați de acuzații formulate de DNA Constanța, într-un dosar care avea să se transforme într-una dintre cele mai discutate cauze recente privind revizuirea unei condamnări definitive. Mihaela Lupu a relatat că, în anul 2014, ancheta sa penală s-ar fi desfășurat într-un ritm accelerat, pe parcursul a 18 zile, și că, în opinia sa, presiunile ar fi pornit de la refuzul de a formula denunțuri împotriva unor magistrați și avocați.
Această parte a relatării trebuie tratată cu rigoarea necesară: ea reprezintă versiunea publică susținută de Mihaela Lupu în fața colegilor săi. Ceea ce este însă cert, din perspectiva evoluției judiciare, este că dosarul a dus la condamnarea sa și a lui Sorin Calaigii, iar ulterior la executarea unei părți semnificative din pedepse. În primă instanță, condamnarea a fost mai severă, iar în apel pedeapsa a fost redusă. Pentru Mihaela Lupu, finalul procesului de atunci nu a însemnat doar o înfrângere profesională, ci începutul unei perioade de detenție care avea să marcheze definitiv viața sa personală și cariera sa.
În discursul susținut la Congresul UNBR, avocata a rememorat încrederea pe care spune că a avut-o, inițial, în controlul judiciar al cauzei. A crezut, potrivit propriei relatări, că instanțele superioare vor observa lipsa de consistență a acuzațiilor și vor înlătura ceea ce ea considera a fi o construcție probatorie viciată. A evocat, de asemenea, existența unei opinii separate favorabile achitării, ceea ce, în percepția sa, confirma că dosarul ridica probleme serioase încă din faza judecății inițiale.
Ani mai târziu, cauza a ajuns pe calea extraordinară a revizuirii, o procedură care nu este destinată rejudecării obișnuite a nemulțumirilor față de o hotărâre definitivă, ci corectării unor erori judiciare în situații strict prevăzute de lege. Această distincție este esențială pentru înțelegerea cazului: revizuirea nu este un nou apel, nu este o simplă a doua șansă procesuală, ci o cale excepțională care se poate deschide atunci când apar fapte, împrejurări sau elemente relevante necunoscute instanței la momentul soluției definitive.
Achitare „fapta nu există”
Soluția pronunțată în revizuire are o încărcătură juridică majoră. Achitarea întemeiată pe art. 16 alin. 1 lit. a din Codul de procedură penală înseamnă că instanța a constatat inexistența faptei. Nu este vorba despre o simplă îndoială rezonabilă, despre lipsa unor probe suficiente sau despre imposibilitatea atragerii răspunderii penale din cauza prescripției. Formula „fapta nu există” este una dintre cele mai puternice soluții de achitare din dreptul procesual penal român.
În cazul Mihaelei Lupu și al lui Sorin Calaigii, Curtea de Apel București a admis cererile de revizuire, a anulat hotărârile de condamnare din 2015 și 2016 și a dispus achitarea. Baroul București a luat act de această soluție și a anunțat că monitorizează dosarul, subliniind că Mihaela Lupu este membră a Baroului București și că urmează să fie întreprinse demersurile instituționale care se impun.
Probele din dosar și problema înregistrărilor ambientale
Dimensiunea cea mai sensibilă a cauzei ține de probatoriu. Potrivit relatărilor apărute în presă despre motivarea hotărârii de achitare, instanța de revizuire ar fi avut în vedere probleme grave privind înregistrările ambientale care au fundamentat acuzațiile. S-a vorbit despre conținut alterat sau modificat, despre urme de editare, despre lipsa unor garanții privind autenticitatea, despre absența suportului original și despre imposibilitatea verificării integrității acestor mijloace de probă.
Într-un proces penal, loialitatea administrării probelor nu este o formalitate. Ea este una dintre garanțiile care separă justiția de arbitrariu. Dacă o condamnare ajunge să se sprijine pe probe modificate sau insuficient verificabile, întreaga construcție acuzatorie devine vulnerabilă. De aceea, în logica revizuirii, apariția ulterioară a unor elemente noi privind caracterul probelor poate schimba radical soarta dosarului.
În discursul său, Mihaela Lupu a insistat că a semnalat încă de la început problemele legate de probe și de modul în care acestea au fost folosite. A susținut că filmările și interceptările ar fi fost trucate sau falsificate și că demersurile sale ulterioare au confirmat ceea ce ea afirmase încă din fazele incipiente ale cauzei. Dincolo de componenta subiectivă a mărturiei, această susținere se suprapune cu tema centrală a revizuirii: în ce măsură probele care au dus la condamnare mai puteau fi considerate credibile, legale și apte să fundamenteze o soluție penală.
Detenția, copilul și costul uman al unei condamnări
Mihaela Lupu a vorbit despre perioada în care nu și-ar fi putut vedea copilul, despre numeroase rapoarte disciplinare, despre episoade de umilință, despre presiuni și despre o stare de vulnerabilitate greu de imaginat pentru cine nu a cunoscut detenția din interior.
Aceste afirmații sunt de o gravitate excepțională și trebuie tratate ca declarații publice ale persoanei care susține că le-a trăit. Ele nu pot fi transformate automat în constatări definitive fără verificarea documentelor penitenciare, a actelor medicale, a plângerilor formulate, a soluțiilor primite și a eventualelor hotărâri pronunțate. Dar nici nu pot fi ignorate. Ele fac parte dintr-o dimensiune a justiției penale despre care se discută prea rar: efectele ireversibile ale detenției asupra unui om care, ani mai târziu, obține o soluție de achitare pe motiv că fapta nu există.
În fața colegilor avocați, Mihaela Lupu a legat experiența carcerală de nevoia de solidaritate profesională. A spus, în esență, că simplul fapt că un avocat este căutat în penitenciar de alți avocați, chiar și de cei care nu îl reprezintă în dosar, poate schimba felul în care este tratat. În logica acestei mărturii, vizita unui coleg nu este doar un gest simbolic, ci o formă de protecție. Într-un spațiu în care omul privat de libertate depinde aproape total de instituție, faptul că cineva din exterior se interesează de el poate funcționa ca o garanție minimală împotriva abuzului.
Această parte a discursului a mutat cazul din zona strict penală în zona eticii profesionale. Mihaela Lupu nu a cerut funcții, privilegii sau reparații publice de imagine. A cerut ca avocații aflați în situații-limită să nu fie tratați ca paria înainte ca justiția să se pronunțe definitiv și, mai ales, să nu fie abandonați de propria profesie.
Acuzații de presiune, plângeri și prescrierea faptelor
În discursul său, Mihaela Lupu a făcut referire și la plângerile formulate împotriva unor persoane implicate în anchetă sau în traseul dosarului, susținând că faptele reclamate s-ar fi prescris. A menționat procurori, ofițeri, denunțători și magistrați, precum și soluții de clasare pe fondul intervenirii prescripției. A susținut că anumite conduite care, în opinia sa, au dus la fabricarea sau folosirea unor probe viciate nu au mai putut fi sancționate penal din cauza trecerii timpului.
Prescripția răspunderii penale nu echivalează automat cu o condamnare morală sau juridică. Ea înseamnă că statul nu mai poate trage la răspundere penală o persoană pentru o faptă, din cauza trecerii termenului prevăzut de lege. Totuși, într-un dosar de revizuire, chiar și existența unor soluții de clasare, a unor expertize sau a unor constatări privind probatoriul poate deveni relevantă dacă arată că hotărârea definitivă de condamnare s-a sprijinit pe o situație de fapt eronată.
În această tensiune se află nucleul juridic al cazului: nu doar drama unei persoane condamnate, ci întrebarea dacă mecanismele procesuale au funcționat suficient de repede și de corect pentru a preveni o eroare judiciară, nu doar pentru a o constata după ani.
Avocatul devenit inculpat: profesia între prudență și solidaritate
Mesajul Mihaelei Lupu către UNBR și către barouri a fost, în fond, unul despre reflexele profesiei. Atunci când un avocat este pus sub acuzare, corpul profesional se află într-o poziție dificilă. Pe de o parte, nu poate substitui instanțele, nu poate transforma apartenența la barou într-un scut împotriva răspunderii penale și nu poate pretinde impunitate pentru membrii săi. Pe de altă parte, tocmai pentru că avocatul este parte indispensabilă a actului de justiție, profesia are obligația de a veghea ca el să beneficieze de garanțiile unui proces echitabil.
A apăra un avocat acuzat nu înseamnă a spune că este nevinovat înaintea instanței. Înseamnă a cere ca ancheta să fie loială, probele să fie autentice, apărarea să fie respectată, detenția să nu devină instrument de umilire, iar prezumția de nevinovăție să rămână efectivă. Aceasta este linia pe care Mihaela Lupu a încercat să o traseze în fața colegilor săi.
În discursul său, avocata a făcut o comparație implicită cu reacția instituțională a sistemului judiciar atunci când magistrații sunt atacați public. Când un judecător sau procuror este supus unei campanii de denigrare, instituțiile profesiei reacționează adesea rapid. Mihaela Lupu a cerut ca și avocații să beneficieze de aceeași capacitate de reacție instituțională atunci când sunt expuși unor abuzuri sau unor anchete care ridică semne de întrebare.
Această pledoarie nu este lipsită de miză. Într-un stat de drept, avocatul nu este un simplu prestator de servicii juridice. El este participant la înfăptuirea justiției, garant al dreptului la apărare și, adesea, ultimul sprijin al persoanei aflate în conflict cu statul. Dacă avocatul însuși devine vulnerabil în fața unor mecanisme judiciare abuzive, fără ca profesia să reacționeze, atunci efectul de intimidare poate depăși cazul individual.
Revizuirea ca mecanism de corectare a erorii judiciare
Calea revizuirii are un rol aparte în dreptul penal. Ea nu există pentru a relativiza autoritatea hotărârilor definitive, ci pentru a împiedica transformarea autorității de lucru judecat într-un zid în spatele căruia eroarea rămâne neatinsă. Justiția are nevoie de stabilitate, dar stabilitatea nu poate fi apărată cu prețul menținerii unei condamnări neîntemeiate.
În cazul Mihaelei Lupu și al lui Sorin Calaigii, Înalta Curte a admis în principiu cererea de revizuire și a trimis cauza la Curtea de Apel București pentru soluționarea pe fond a revizuirii. Această etapă a deschis calea reanalizării dosarului în raport cu elementele noi invocate. Ulterior, Curtea de Apel București a admis revizuirea și a pronunțat achitarea.
Din perspectivă procedurală, traseul arată cât de greu se mișcă mecanismul de corectare a unei hotărâri definitive. Pentru persoana condamnată, timpul juridic nu este niciodată abstract. Fiecare termen, fiecare amânare, fiecare soluție de inadmisibilitate sau fiecare reluare a procedurii înseamnă luni și ani din viață. În acest caz, Mihaela Lupu a vorbit despre 12 ani care nu mai pot fi recuperați.
Această dimensiune temporală este esențială în discuția despre eroarea judiciară. O achitare venită după executarea pedepsei poate restabili, formal, adevărul judiciar, dar nu poate reface copilăria copilului rămas fără mamă, nu poate anula stigmatul social, nu poate reda cariera întreruptă și nu poate șterge experiența penitenciarului.
Reparația imposibilă și responsabilitatea instituțională
Mihaela Lupu a spus în fața colegilor că, pentru ea, nu mai poate exista o reparație deplină. Nici morală, nici materială. Această afirmație este una dintre cele mai puternice ale întregului discurs, pentru că pune în lumină limita oricărui mecanism juridic de compensare. Statul poate recunoaște eroarea, poate dispune achitarea, poate ridica sechestre, poate restitui sume sau bunuri, poate acorda despăgubiri în anumite condiții. Dar nu poate restitui anii.
În drept, există proceduri prin care o persoană condamnată pe nedrept poate solicita reparații. În viață, însă, reparația este întotdeauna incompletă. Pentru un avocat, condamnarea penală nu înseamnă doar pierderea libertății, ci și afectarea reputației profesionale, ruperea relației cu clienții, suspendarea sau imposibilitatea exercitării profesiei și stigmatul care persistă chiar și după o achitare.
Din acest motiv, cazul Mihaela Lupu depășește interesul individual. El obligă la o discuție despre răspunderea instituțională, despre calitatea probelor în dosarele penale, despre rolul denunțătorilor, despre limitele anchetei penale, despre durata procedurilor și despre capacitatea profesiilor juridice de a-și apăra membrii fără a încălca independența justiției.
Apelul către avocați: nu verdict înainte de verdict
Momentul cel mai important al discursului de la Congresul UNBR nu a fost descrierea suferinței, ci rugămintea adresată colegilor. Mihaela Lupu le-a cerut avocaților să nu arunce cu pietre în colegii ajunși în situații similare și să nu îi lase singuri. A insistat că sprijinul profesional nu înseamnă complicitate, ci umanitate și respect pentru drepturile fundamentale.
Mesajul ei a fost cu atât mai puternic cu cât a venit de la un avocat care a cunoscut sistemul din ambele părți: ca apărător și ca persoană condamnată. Ea a vorbit despre nevoia de a susține colegii chiar și atunci când există îndoieli, chiar și atunci când acuzațiile sunt grave, chiar și atunci când opinia publică este ostilă. Nu pentru a dicta soluția instanței, ci pentru a garanta că drumul până la soluție nu devine el însuși o pedeapsă nedreaptă.
Într-o profesie definită de conflict, adversitate și presiune, solidaritatea nu este un lux. Este o formă de igienă instituțională. Avocatul care apără drepturile altora trebuie să știe că, atunci când propriile drepturi sunt puse în discuție, profesia nu îl va abandona înainte ca justiția să se pronunțe.
Un caz încă deschis
Cazul Mihaela Lupu nu este închis definitiv. Achitarea pronunțată în revizuire reprezintă un moment major, dar apelul DNA menține cauza pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Din acest motiv, orice concluzie finală trebuie suspendată până la hotărârea definitivă. Totuși, chiar și în acest stadiu, cazul ridică probleme care nu pot fi amânate: autenticitatea probelor, răspunderea pentru erori judiciare, durata procedurilor de revizuire, protecția avocatului inculpat și obligația barourilor de a reacționa instituțional atunci când dreptul la apărare este pus în pericol.
Dincolo de nume, dosare și articole de lege, cazul vorbește despre o întrebare mai mare: ce se întâmplă cu omul atunci când justiția greșește? Iar răspunsul Mihaelei Lupu, rostit în fața colegilor săi, nu a fost unul vindicativ. A fost un apel la memorie profesională și la responsabilitate. Pentru ea, spune, anii pierduți nu mai pot fi recuperați. Pentru alții, însă, reacția profesiei ar putea face diferența între abandon și protecție, între tăcere și control public, între abuz și garanție.
În acest sens, cazul nu este doar al Mihaelei Lupu. Este un test pentru avocatură, pentru justiție și pentru capacitatea instituțiilor de a recunoaște că dreptatea nu se măsoară doar în hotărâri, ci și în felul în care sistemul tratează omul până la pronunțarea lor.
Redăm declarația avocatei citată de Luju.ro:
„O să vă povestesc pe scurt nu povestea vieții mele; este povestea carierei mele. Este ca și cum aș trage un semnal de alarmă: vă rog să aveți grijă de colegii care pot trece prin ceea ce am trecut eu. Am avut parte în 2014 de o urmărire penală de 18 zile, întrucât nu am dorit să formulez și să semnez niște denunțuri împotriva a trei magistrați de la Curtea de Apel Constanța, doi magistrați de la de la Înalta Curte, precum și câțiva colegi avocați din Constanța și București. Posibil ca acei colegi avocați să fie chiar în sală la ora actuală. Nu am făcut–o pentru că nu cunosc, nu am cunoscut și nu am cunoștință ca magistrații indicați, precum și colegii avocați să fi săvârșit fapte pe care le voia procurorul de la Constanța.
Din păcate, la momentul respectiv, exact cum a spus procurorul, pe dosarul meu și al colegului meu el urma să avanseze – lucru care s–a și întâmplat.
Am crezut, ajungând la Curtea de Apel București, că voi avea parte de un magistrat care se va apleca asupra acestui dosar și va constata că nu am săvârșit niciun fel de infracțiune – respectiv o infracțiune de trafic de influență și o infracțiune de santaj reținute de către DNA Constanța.
De la data reținerii mele până astăzi au trecut 12 ani. Am formulat plângeri penale împotriva procurorului, comisarului și a denunțătorului. Din păcate, faptele penale săvârșite de aceștia s–au prescris. Am o decizie definitivă dată de Înalta Curte, în care a constatat așa: s–a distrus clasare pentru procurorul Bodean Andrei, clasare pentru comisar, clasare pentru doamna judecător Găină Veronica de la Curtea de Apel București pentru că s–au prescris faptele penale, dar s–a constatat că interceptările, filmările făcute la adresa mea au fost trucate, falsificate în cadrul structurii teritoriale DNA Constanța. Lucruri pe care le–am evidențiat de la bun început.
Înalta Curte de Casație și Justiție a menținut o sentință prin care am primit 5 ani și, pentru a-mi închide gura, au redus-o la 4 ani. Am considerat la Înalta Curte că voi fi judecată de o doamnă judecător care apare și este edilul justiției, să spunem (Aida Popa), și că știe procedura. Am avut doar o opinie separată a unui domn judecător Ilie (n.r. Aurel-Gheorghe Ilie), care a fost de achitare totală.
Nu s–a terminat coșmarul meu după condamnare. Am fost introdusă în arest și mi s–a făcut un recurs în casație, făcut și semnat de doamna Kovesi, în care era spus așa: ca să–mi bag mințile în cap, solicită pentru mine pedeapsa de 5 ani, că n–am înțeles nimic din actul de justiție. Matei Ionuț a respins acest recurs în casație.
(…)
Vreau să vă spun așa: din păcate, avocații în penitenciar (în care sunt trimiși nevinovați) nu au un regim aparte. De exemplu, eu, pentru că îndrăzneam să vin ca parte vătămată în dosar, a trebuit să tac. Și, ca să tac, mi s-a pus un diagnostic de cancer în fază terminală, iar în ianuarie 2018 am fost introdusă cu forța la Penitenciarul Rahova, pentru a mi se face două puncte de chimioterapie. Atunci am zis: ori ei, ori eu, că oricum mă vor omorî. Am luat un cuțit de la ginecologie și am spus: ‘Ori voi mă omorâți, ori eu mă omor; oricum mor’. Am fost lăsată în pace și sunt trecută ca refuz de hrană și refuz de tratament.
După trei zile, am fost dusă la Târgșor. Am fost în dubă cu defunctul și regretatul judecător Mustață. Vă pot spune că eu am fost dusă cu mascații alături de el, cu cătușe și exact același lucru: ‘dacă te întorci tu sau domnul Mustață, zboară cheia’. Cam ăsta a fost traseul în penitenciar.
Nu s–au potolit aici. Pentru că a fost un procuror de la Parchetul General care a îndrăznit să facă lumină în acest dosar și să descopere adevărații vinovați pentru ceea ce mi s–a întâmplat mie și colegului meu, acest procuror a fost târât în același malaxor cu mine. Este vorba de doamna Petrescu (n.r. fosta procuroare Adina Petrescu). Eu alături de ea am avut șapte dosare de trafic de droguri, în sensul că în momentul în care eram dusă cu duba de la penitenciar la Parchetul General, domnul comandant de penitenciar a spus că doamna Petrescu îmi dă mie doguri să le introduc în penitenciar, precum și sistem audio-video să–i înregistrez pentru abuzurile făcute. Și am avut aceste dosare în care am obținut clasare, dar toate acestea s–au făcut pentru a închide gura acestui magistrat care avea curajul să facă lumină în acest dosar.
(…)
Am reușit și vă pot spune că am fost una dintre norocoase, pentru că alături de mine în acest calvar am avut trei avocați care nu mi–au fost doar avocați; mi–au fost prieteni, mi-au fost frați, au suportat alături de mine: pe domnul Ion Cazacu, Adi Briscan și Marian Pâcleșan. Nu sunt niște nume celebre, dar au stat după mine și au venit oricând și la orice oră după mine în penitenciar.
N–am să vă povestesc că opt luni de zile n–am avut voie să–mi văd copilul, că am avut 18 rapoarte, că am fost ținută în sutien și în chiloți în zăpadă nouă ore, să–mi bag mințile în cap.
Toate aceste lucruri le–am scris. Și am să mă adresez acum vechii conduceri a Baorului București, că am îndrăznit în 2020, când Robert Roșu a fost arestat, să fac o scrisoare în care să le cer un singur ajutor: să aibă grijă ca Robert Roșu să nu treacă prin ceea ce am trecut eu și, totodată, le–am făcut o scrisoare că îi rog – pentru că dosarul meu era la SIIJ și nu mai eram decât o simplă condamnată – să mă susțină ca acel dosar să se soluționeze mai repede și să fie trimis în judecată. Ceea ce v–am povestit dumneavoastră și mult mai amplu am trecut în acele scrisori. Din păcate (și regret amarnic), n–am primit niciun răspuns. Bănuiesc că aici sau în toate barourile mai sunt colegi care trec prin situația mea. Vă rog frumos și vă implor: nu mai aruncați cu pietre în ei! Nu contează. Înainte de a fi avocat, înainte de a ne uita în buzunar și a ne uita la colegul câți bani a făcut, este un om. Are o familie, are un copil care suferă.
Eu am fost una dintre ei. N–am deranjat pe nimeni, n–am deranjat Baroul, am fost o plătitoare de taxe, n-am cerut funcții și nu mă interesează nici în prezent. Mă interesează doar un singur lucru: să nu mai pățească nimeni. Pentru mine nu se mai poate întâmpla nimic. Am o decizie în care s–a constatat că fapta nu există (într–adevăr: nu este definitivă), am o decizie definitivă în care s-a constatat că aceștia au fabricat aceste probe, dar puteți de acum încolo să faceți ceva. Eu am avut în sala de judecată ofițer SRI, l-am ridicat și judecătorul a spus că în ședință publică, când s–a legitimat domnul ofițer SRI…
(…)
Eu mulțumesc lui Dumnezeu că au trecut, le mulțumesc celor care au fost lângă mine, mulțumesc că acum am fost ascultată, mulțumesc conducerii Baroului și consilierilor Baroului pentru ceea ce au făcut acum, precum și UNBR-ului, și asta este doar o simplă rugăminte a mea: vă rog pentru colegi: ajutați–i! Chiar dacă dumneavoastră considerați în sinea dumneavoastră că sunt vinovați, ajutați–i și nu spuneți în fața magistraților că sunt vinovați! Certați–i pe ei între patru ochi și susțineți–i atât cât puteți! Și vă mai pot spune că în momentul în care un avocat care nu este avocatul tău în dosar te caută la penitenciar, acea conducere a penitenciarului nu–ți mai face rău, nu–ți mai face absolut nimic. Deci te lasă în pace, pentru că spune: ‘de asta sau de ăla se interesează cineva’.
(…)
Sunt un caz aparte, sunt un caz norocos, pentru că am ieșit sănătoasă din acel penitenciar în care am executat 2 ani și 9 luni.
(…)
Deci puteți face ceva: puteți susține niște colegi, puteți schimba ceva, pentru că nu suntem 500, nu suntem 100; suntem 10.000! În momentul în care un magistrat este terfelit de un avocat prin instanță, imediat CSM-ul apare și îl apără. Faceți același lucru și dumneavoastră! Puteți, se poate face.
Vă mulțumesc. Nu am venit să trag pe nimeni de urechi, nu doresc nimic. Am venit doar să rog ca de acum să puteți face ceva pentru actualii colegi și pentru cei care pot avea probleme. Este singurul lucru pe care l–am rugat și îl doresc. Deci în rest nu doresc absolut nimic. V-am spus: pentru mine nu există nicio reparație – nici morală, nici materială. 12 ani nu mi-i dă nimeni, iar material niciun ban nu poate unei mame să–i dea lipsa de lângă copilul ei lăsat la doi ani și jumătate și care a fost încercată să facă niște doze de chimioterapie. Sunt lucruri care nu se șterg”.
Partajează acest conținut:
