Numai titularii cererilor de retrocedare ale căror imobile au fost înstrăinate legal pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent | RIL

În Monitorul Oficial Partea I nr.678/15.VII.2024 a fost publicată Decizia nr,12 din 17 iunie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în consecință, stabilește că: în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările și completările ulterioare, numai titularii cererilor de retrocedare ale căror imobile, ce fac obiectul ordonanței de urgență, au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989 pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5) din actul normativ sus-menționat.

Înalta Curte constată că interpretarea restrictivă a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 94/2000, prevăzută chiar în textul analizat, este în litera și în spiritul legii, reținându-se numai situația imobilelor ce fac obiectul ordonanței de urgență ce au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989.

Un prim argument adus în favoarea acestei interpretări este obiectul de reglementare al art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 94/2000.

Art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 94/2000 vizează doar imobilele înstrăinate după 22 decembrie 1989, deci reglementează natura măsurilor reparatorii într-o situație particulară și din acest motiv trebuie interpretat restrictiv.

Textul nu vizează categoriile de bunuri pentru care se cuvin măsuri reparatorii, acestea fiind regăsite la art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 94/2000, iar interpretarea contrară ar conduce la extinderea domeniului de aplicare al ordonanței de urgență.

În ceea ce privește existența unei ingerințe în dreptul de proprietate ocrotit prin art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție este adevărat că, potrivit prevederilor art. 20 alin. (1) din Constituția României, republicată, dispozițiile privind drepturile și libertățile fundamentale trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația universală a drepturilor omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

Iar, potrivit dispozițiilor art. 21 din Constituția României, republicată, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și protocoalele adiționale la această convenție au fost ratificate de Parlamentul României prin Legea nr. 30/1994, astfel că, în ipoteza în care, deși a existat o preluare a unui bun de către stat (privare de bun) anterior datei de 22 decembrie 1989, textul Convenției și al protocoalelor adiționale nu poate obliga statul contractant să repare prejudiciul cauzat pentru perioada anterioară ratificării acesteia.

În acest sens există o jurisprudență bogată a Curții Europene a Drepturilor Omului, cauzele Canciovici ș.a. contra României, Lindner și Hammermayer contra României, Smoleanu contra României, Moșteanu ș.a. contra României, prezentată în opinia prin care s-a reținut că nu este aplicabil art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, deoarece plângerea se raportează la evenimente care s-au produs anterior intrării în vigoare a Convenției pentru statul în cauză, Curtea nefiind competentă ratione temporis să examineze împrejurările naționalizării ori efectele continue produse de aceasta până în prezent.

Din jurisprudența Curții poate fi exemplificată hotărârea din Cauza Moșteanu ș.a. contra României, pronunțată la data de 26.11.2002, la paragraful 54 arătându-se că „() speranța recunoașterii unui vechi drept de proprietate care, de mult timp, nu a mai fost susceptibil de o executare efectivă nu poate fi considerată un «bun» în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție ()”.

Paragraful 35 din hotărârea pronunțată în Cauza Canciovici ș.a. contra României din 5.11.2002 reamintește că nu poate fi examinată o cerere „decât în măsura în care se raportează la evenimente care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenției” cu privire la România, în timp ce paragraful 37 arată că „Reclamanții nu se pot plânge de încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenție decât în măsura în care procedurile pe care le incriminează se raportau la «bunuri» ai căror titulari erau, în sensul acestei dispoziții”.

În același sens, prin Decizia Curții Constituționale nr. 541 din 18 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 22 ianuarie 2019, s-a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) și art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 94/2000.

În cuprinsul motivării deciziei, Curtea Constituțională, la paragrafele 16 și 17, a arătat că, în realitate, critica reprezintă o propunere de modificare a ordonanței de urgență.

Curtea Constituțională s-a referit, în paragraful 18 al deciziei sus-menționate, la faptul că și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a fost recunoscut dreptul statelor de a stabili măsurile reparatorii, exemplificându-se Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Păduraru împotriva României, paragraful 89, prin care s-au statuat, cu valoare de principiu, următoarele: „Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția.”

Interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 94/2000 propusă de raportori are în vedere și Decizia Curții Constituționale a României nr. 821 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, dar și deciziile ulterioare evidențiate la capitolul V din prezenta decizie, potrivit cărora instanța națională de drept comun nu poate înlătura de la aplicare o normă de drept pe motiv că instituie o discriminare între diferite situații, aceasta intrând în competența exclusivă a Curții Constituționale.

Or, Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul constituționalității în întregime a Ordonanței de urgență nr. 94/2000, prin Decizia nr. 837 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 21 iulie 2009, arătându-se că „principiul egalității în drepturi a cetățenilor și nediscriminării nu a fost încălcat, dat fiind că foștii proprietari ai imobilelor preluate de către stat de la cultele religioase și cumpărătorii unor astfel de imobile se află în situații juridice diferite”.

În concluzie, având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul prevederilor art. 517 din Codul de procedură civilă, se va admite recursul în interesul legii, urmând a se stabili că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 94/2000, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor compensatorii în echivalent, potrivit art. 5 alin. (5), doar în cazul în care imobilele ce fac obiectul ordonanței de urgență au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989.