Necesitatea efectuării cercetării judecătorești în cazul intervenirii prescripției răspunderii penale, atunci când inculpatul nu solicită continuarea procesului penal | Practică neunitară

Președinții secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel au analizat, la București, în 13 și 14 noiembrie 2025, modul în care instanțele trebuie să procedeze atunci când răspunderea penală s-a prescris, iar inculpatul nu solicită continuarea procesului. Majoritatea participanților a susținut opinia Institutului Național al Magistraturii, potrivit căreia procesul penal trebuie încetat fără formularea unor concluzii categorice privind vinovăția, însă instanța poate fi obligată să analizeze anumite elemente ale cauzei pentru a soluționa acțiunea civilă, confiscarea sau alte măsuri prevăzute de lege.

În lipsa unei cereri a inculpatului de continuare a procesului penal, instanța care constată intervenirea prescripției trebuie, ca regulă, să înceteze procesul fără să stabilească vinovăția penală și fără să folosească în motivarea hotărârii expresii din care să rezulte că persoana judecată a săvârșit infracțiunea. Aceasta este concluzia principală desprinsă din dezbaterile desfășurate la București, în perioada 13-14 noiembrie 2025, în cadrul Întâlnirii președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel.

Problema are consecințe directe atât asupra drepturilor inculpaților, în special asupra prezumției de nevinovăție, cât și asupra persoanelor care solicită despăgubiri în procesul penal. În anumite cauze, instanța trebuie să soluționeze acțiunea civilă, să decidă asupra confiscării speciale, să dispună desființarea unui înscris sau restabilirea situației anterioare, chiar dacă răspunderea penală nu mai poate fi angajată din cauza prescripției.

O problemă de practică neunitară ridicată de Curtea de Apel Iași

Tema analizată a pornit de la o problemă semnalată de Curtea de Apel Iași: dacă instanța mai trebuie să efectueze cercetarea judecătorească atunci când constată că răspunderea penală s-a prescris, iar inculpatul nu cere continuarea procesului în condițiile art. 18 din Codul de procedură penală.

Prescripția răspunderii penale reprezintă împlinirea termenului stabilit de lege în interiorul căruia o persoană mai poate fi trasă la răspundere penală pentru o faptă. După expirarea acestui termen, acțiunea penală nu mai poate continua în vederea aplicării unei pedepse, cu excepția situației în care inculpatul solicită, în condițiile prevăzute de lege, continuarea procesului pentru a obține o soluție asupra fondului acuzației.

Art. 18 din Codul de procedură penală îi recunoaște inculpatului dreptul de a cere continuarea procesului în anumite situații în care a intervenit un caz de încetare, inclusiv prescripția. Printr-o asemenea cerere, inculpatul poate urmări pronunțarea unei soluții care să clarifice dacă fapta există, dacă este prevăzută de legea penală ori dacă a fost săvârșită de acesta.

Dificultatea apare atunci când inculpatul nu formulează o asemenea solicitare, dar instanța mai are de rezolvat și alte probleme juridice care presupun o analiză a faptelor și a probelor.

Două interpretări privind limitele analizei instanței

În practica instanțelor s-au conturat două orientări.

Potrivit primei opinii, după constatarea prescripției, instanța trebuie să pună în discuție cazul de încetare și să îl întrebe pe inculpat dacă solicită continuarea procesului penal. Dacă acesta nu formulează în mod expres o asemenea cerere, instanța trebuie să dispună încetarea procesului, fără să mai analizeze în mod coroborat probele pentru a stabili dacă infracțiunea există sau dacă inculpatul este vinovat.

Susținătorii acestei interpretări consideră că o examinare a vinovăției, realizată fără solicitarea inculpatului, ar lipsi de efect dreptul recunoscut prin art. 18 din Codul de procedură penală și ar putea încălca prezumția de nevinovăție.

Cea de-a doua opinie pornește de la ideea că prescripția poate fi analizată corect numai după stabilirea infracțiunii la care se raportează termenul legal. Conform acestei orientări, instanța ar trebui să examineze probele și să verifice elementele de tipicitate ale faptei, chiar dacă inculpatul nu cere continuarea procesului.

Susținătorii acestei variante arată că termenul de prescripție diferă în funcție de încadrarea juridică a faptei. Prin urmare, pentru a stabili dacă prescripția a intervenit, instanța trebuie să determine mai întâi care este încadrarea juridică corectă, forma infracțiunii și momentul de la care începe să curgă termenul.

Referentul temei a susținut cea de-a doua opinie.

Regula: inculpatul este singurul care poate cere continuarea procesului

Institutul Național al Magistraturii a arătat că problema a mai fost discutată la o reuniune similară, organizată la București în perioada 27-28 februarie 2023.

Opinia adoptată atunci, în majoritate, a fost că inculpatul este singurul titular al dreptului de a solicita continuarea procesului după intervenirea unui caz de stingere a acțiunii penale. Nici instanța, nici persoana vătămată și nici celelalte părți nu pot decide continuarea procesului în locul acestuia.

În consecință, dacă instanța constată intervenirea prescripției, iar inculpatul nu cere continuarea procesului, regula este încetarea acestuia fără efectuarea cercetării judecătorești pentru a verifica existența unor eventuale temeiuri de achitare prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală.

Aceste dispoziții privesc, între altele, situațiile în care fapta nu există, nu este prevăzută de legea penală, nu a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de lege sau nu există probe că o persoană a comis infracțiunea.

Aplicarea regulii devine însă mai complicată atunci când instanța trebuie să ia măsuri care nu au caracterul unei pedepse penale, dar care presupun evaluarea unor împrejurări de fapt.

Excepțiile: despăgubirile, confiscarea și desființarea unor înscrisuri

Una dintre situațiile analizate este confiscarea specială. Potrivit art. 107 din Codul penal, măsurile de siguranță pot fi luate și atunci când persoanei nu i se aplică o pedeapsă.

Confiscarea specială nu are, potrivit explicațiilor cuprinse în documentul reuniunii, un scop coercitiv, asemenea pedepsei, ci unul preventiv: înlăturarea unei stări de pericol și prevenirea săvârșirii unor noi infracțiuni.

Pentru a decide dacă o asemenea măsură poate fi luată, instanța trebuie să verifice existența unei fapte prevăzute de legea penală și caracterul nejustificat al acesteia. Analiza nu poate fi însă transformată într-o constatare a vinovăției penale, în condițiile în care procesul s-a încheiat prin prescripție.

O altă situație privește acțiunea civilă formulată în procesul penal. Art. 25 alin. (1) și (5) din Codul de procedură penală poate obliga instanța să soluționeze cererea de despăgubiri chiar dacă acțiunea penală încetează ca urmare a prescripției.

Pentru soluționarea laturii civile, judecătorul trebuie să analizeze condițiile răspunderii civile delictuale: existența unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, legătura de cauzalitate și răspunderea persoanei chemate să acopere paguba.

Practica judiciară a identificat și situația în care, chiar fără constituirea unei părți civile, instanța trebuie să se pronunțe asupra desființării totale sau parțiale a unui înscris ori asupra restabilirii situației anterioare săvârșirii faptei, în temeiul art. 25 alin. (3) din Codul de procedură penală.

În toate aceste cazuri, instanța poate fi nevoită să analizeze probele și împrejurările cauzei, dar trebuie să își limiteze concluziile la chestiunea concretă pe care o are de soluționat.

Achitarea are prioritate dacă temeiul rezultă deja din cauză

Opinia INM face o distincție între efectuarea cercetării judecătorești pentru a căuta un posibil temei de achitare și situația în care un asemenea temei este deja constatat de instanță.

Dacă, în situația concretă analizată, instanța constată atât existența unui caz de achitare, cât și intervenirea prescripției, aceasta trebuie să dispună achitarea în baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală, chiar dacă inculpatul nu a cerut continuarea procesului potrivit art. 18.

Cu alte cuvinte, dacă din materialul cauzei rezultă că fapta nu există, nu este prevăzută de legea penală sau nu a fost săvârșită de inculpat, soluția favorabilă pe fond nu este înlocuită de încetarea procesului pentru prescripție.

În schimb, dacă instanța constată existența faptei și a unui caz de încetare, trebuie să dispună încetarea procesului penal în baza art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, fără să declare în considerente că inculpatul este vinovat.

Această diferență este importantă deoarece achitarea reprezintă o soluție asupra acuzației, în timp ce încetarea ca urmare a prescripției înseamnă că răspunderea penală nu mai poate fi angajată din cauza trecerii timpului, fără pronunțarea unei hotărâri de condamnare.

Cum trebuie redactată motivarea pentru a nu încălca prezumția de nevinovăție

Una dintre concluziile centrale ale dezbaterilor privește limbajul folosit de instanțe în motivarea hotărârilor.

Atunci când procesul penal încetează ca urmare a prescripției, considerentele nu trebuie să conțină formulări categorice potrivit cărora inculpatul „a comis” sau „a săvârșit infracțiunea”. O asemenea exprimare ar echivala cu o declarație asupra vinovăției penale, deși procesul s-a încheiat fără o condamnare.

Documentul reuniunii arată că, în soluționarea acțiunii civile, instanța poate folosi o formulare precum: „inculpatul este responsabil de acțiunea ilicită care a provocat prejudiciul părții civile”, cu indicarea probelor pe care se bazează constatarea.

Diferența de limbaj nu este doar una formală. Răspunderea civilă și răspunderea penală au condiții și consecințe distincte. O persoană poate fi obligată la repararea unui prejudiciu în urma analizării condițiilor civile, fără ca instanța să pronunțe o condamnare penală.

Totodată, simpla afirmare a existenței unei acțiuni ilicite nu este suficientă. Instanța trebuie să analizeze toate condițiile răspunderii civile delictuale și să indice probele relevante. În caz contrar, soluția ar putea deveni arbitrară, iar persoana obligată la plata despăgubirilor și instanța de control judiciar nu ar putea înțelege motivele hotărârii.

Standardele stabilite de Constituție, CEDO și dreptul Uniunii Europene

Necesitatea unui limbaj prudent este legată de prezumția de nevinovăție, garantată de art. 23 alin. (11) din Constituția României și de art. 4 din Codul de procedură penală.

Aceeași garanție este prevăzută de art. 6 paragr. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de art. 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Documentul întâlnirii face trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Lagardère împotriva Franței, Didu împotriva României și Constantin Florea împotriva României.

Aceste cauze sunt relevante pentru modul în care autoritățile și instanțele se pot referi la conduita unei persoane după ce procesul penal s-a încheiat fără o condamnare, inclusiv în urma decesului inculpatului sau a intervenirii prescripției.

Principiul desprins din această jurisprudență este că soluționarea unor consecințe civile nu trebuie să devină un mijloc indirect de declarare a vinovăției penale.

Schimbarea încadrării juridice poate modifica termenul de prescripție

Participanții au analizat și efectele Deciziei nr. 56/2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Sesizarea a fost formulată de Curtea de Apel Bacău – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și privea posibilitatea schimbării încadrării juridice într-o infracțiune mai gravă, pentru care legea prevede un termen de prescripție mai lung, într-un moment în care termenul aferent încadrării inițiale, mai ușoare, se împlinise deja, iar inculpatul nu ceruse continuarea procesului.

Înalta Curte a respins sesizarea ca inadmisibilă, apreciind că normele aplicabile sunt suficient de clare și că problema nu necesită o dezlegare prin mecanismul hotărârii prealabile.

În considerentele reproduse în materialul reuniunii, instanța supremă a arătat că încadrarea juridică reprezintă concordanța dintre fapta materială dedusă judecății și norma penală aplicabilă. Schimbarea încadrării nu modifică fapta descrisă în acuzație, ci stabilește norma juridică aplicabilă acelorași împrejurări factuale.

Prin urmare, termenul de prescripție trebuie calculat în raport cu încadrarea juridică stabilită corect de instanță, nu cu o încadrare inițială despre care se constată că a fost greșită.

Potrivit considerentelor deciziei, aplicarea termenului aferent încadrării eronate ar însemna ca o deficiență procedurală să prevaleze asupra principiului legalității.

Art. 386 din Codul de procedură penală impune însă respectarea dreptului la apărare. Noua încadrare trebuie pusă în discuția părților, iar inculpatul trebuie să beneficieze, atunci când este necesar, de timp pentru pregătirea apărării și de posibilitatea de a propune probe relevante.

De ce soluționarea acțiunii civile complică aplicarea art. 18

Participanții au observat că legislația procesual penală creează o tensiune între dreptul inculpatului de a refuza continuarea procesului și obligația instanței de a soluționa, în anumite situații, latura civilă.

După Decizia Curții Constituționale nr. 586/2016, dispozițiile referitoare la acțiunea civilă au fost modificate prin Legea nr. 9/2017. Legiuitorul a prevăzut, cu titlu de excepție, soluționarea acțiunii civile în cazul prescripției, fără să modifice în mod corespunzător art. 18 din Codul de procedură penală.

În aceste condiții, chiar dacă inculpatul declară că nu dorește continuarea procesului, instanța poate fi obligată să analizeze faptele și probele pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile.

În opinia majoritară exprimată la reuniune, acțiunea civilă trebuie soluționată concomitent cu latura penală, deoarece elementele reținute în acuzație, consecințele faptei și probele administrate sunt relevante și pentru stabilirea prejudiciului și a răspunderii civile.

Totuși, această examinare trebuie delimitată de o judecată asupra vinovăției penale. Instanța nu poate transforma motivarea privind despăgubirile într-o condamnare implicită.

Majoritatea a susținut opinia INM, trei curți de apel au formulat rezerve

Majoritatea participanților la întâlnirea din noiembrie 2025 a agreat opinia Institutului Național al Magistraturii.

În susținerea acesteia, reprezentanții Înaltei Curți de Casație și Justiție, ai Curții de Apel Craiova și ai Curții de Apel București au arătat că stabilirea prescripției poate necesita verificări privind încadrarea juridică, forma infracțiunii și momentul de la care începe să curgă termenul.

Această abordare permite instanței să analizeze elementele indispensabile soluționării cauzei, dar îi impune să evite concluziile categorice asupra vinovăției atunci când procesul se încheie prin prescripție.

O opinie minoritară a fost susținută de reprezentanții curților de apel Iași, Timișoara și Pitești. Potrivit acestei interpretări, procesul nu poate continua sub nicio formă în lipsa unei cereri a inculpatului.

Reprezentanții celor trei instanțe au susținut că aplicarea trebuie făcută strict prin raportare la art. 18 și la art. 396 alin. (6) și următoarele din Codul de procedură penală. În opinia lor, o interpretare prin care instanța ar continua analiza fondului, chiar și în scopuri limitate, riscă să golească de conținut dreptul inculpatului de a decide dacă dorește continuarea procesului.

„1.1. Necesitatea efectuării cercetării judecătorești în ipoteza intervenirii prescripției răspunderii penale, atunci când inculpații nu solicită continuarea procesului penal în condițiile art. 18 din Codul de procedură penală

Curtea de Apel Iași

Materia: drept procesual penal
Subcategoria: alte tipuri de cauze
Act normativ incident: Codul de procedură penală, art. 16 alin. (1), art. 18 și art. 396 alin. (5), (6), (7) și (8)
Cuvinte-cheie: acțiune penală, impediment, prescripția răspunderii penale

Prezentarea problemei juridice

În practica judiciară s-a ridicat problema necesității efectuării cercetării judecătorești în situația în care a intervenit prescripția răspunderii penale, iar inculpatul nu solicită continuarea procesului penal în condițiile art. 18 din Codul de procedură penală.

Potrivit unei prime opinii, atunci când instanța constată incidența unui caz de încetare a procesului penal, respectiv intervenirea prescripției răspunderii penale, aceasta trebuie să procedeze potrivit art. 18 din Codul de procedură penală. Instanța va pune în discuție cazul de împiedicare incident și îi va solicita inculpatului să precizeze dacă dorește continuarea procesului penal, astfel încât soluția să poarte asupra fondului acțiunii penale.

Dacă inculpatul nu solicită în mod expres continuarea procesului penal, instanța va rămâne în pronunțare cu privire la incidența prescripției răspunderii penale, fără a analiza în mod coroborat, în considerente, probele în baza cărora s-ar putea constata existența sau inexistența infracțiunii deduse judecății ori vinovăția inculpatului. O soluție contrară ar aduce atingere prezumției de nevinovăție de care beneficiază inculpatul.

Potrivit unei alte opinii, chiar dacă instanța constată intervenirea prescripției răspunderii penale, iar inculpatul nu solicită continuarea procesului penal, aceasta trebuie să analizeze în mod coroborat, în considerente, probele administrate, pentru a stabili existența sau inexistența infracțiunii deduse judecății și vinovăția inculpatului. S-a argumentat că răspunderea penală poate fi incidentă numai în ipoteza întrunirii elementelor de tipicitate ale infracțiunii, elemente care trebuie să rezulte din probele administrate în cauză.

Referentul și-a exprimat opinia în sensul celei de-a doua orientări.

Opinia Institutului Național al Magistraturii

Problema ordinii de prioritate în reținerea cauzelor care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, potrivit art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, în situația în care a intervenit prescripția răspunderii penale, iar inculpatul nu solicită continuarea procesului penal potrivit art. 18 din același act normativ, a fost discutată și cu ocazia Întâlnirii președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel, desfășurată la București în perioada 27-28 februarie 2023.

Opinia INM, adoptată la acel moment de majoritatea participanților, a fost în sensul că din analiza dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Codul de procedură penală rezultă că, în cazul stingerii acțiunii penale, inculpatul este singurul titular al dreptului de a solicita continuarea procesului penal. Exercitarea acestui drept nu este lăsată nici la dispoziția instanței, nici la dispoziția celorlalte părți din proces sau a persoanei vătămate.

În consecință, atunci când constată că a intervenit prescripția răspunderii penale, în lipsa unei cereri a inculpatului de continuare a procesului penal, instanța trebuie să dispună încetarea procesului penal, fără a efectua cercetarea judecătorească și fără a constata că nu este incident niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală.

O situație distinctă, identificată în cadrul aceleiași opinii și confirmată de practica judiciară, este aceea în care instanța trebuie să analizeze posibilitatea luării unei măsuri de siguranță față de inculpat, precum confiscarea specială.

Pentru dispunerea acestei măsuri este necesară analizarea săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală și nejustificate. Potrivit art. 107 din Codul penal, măsura de siguranță poate fi dispusă inclusiv atunci când inculpatului nu i se aplică o pedeapsă, întrucât scopul său nu este unul coercitiv, ci eminamente preventiv, respectiv înlăturarea unei stări de pericol și prevenirea săvârșirii unor noi infracțiuni.

O altă situație discutată de participanți și confirmată de practica judiciară privește cauzele în care instanța trebuie să soluționeze acțiunea civilă exercitată în procesul penal, în aplicarea art. 25 alin. (1) și (5) din Codul de procedură penală. Într-o asemenea situație, instanța trebuie să analizeze condițiile răspunderii civile delictuale potrivit dispozițiilor Codului civil.

Decizia nr. 56/2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin Decizia nr. 56/2025, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

„Dacă se poate dispune schimbarea încadrării juridice într-o infracțiune mai gravă, care atrage un termen al prescripției răspunderii penale mai mare, într-un moment procesual în care se împlinise deja termenul prescripției răspunderii penale pentru infracțiunea mai ușoară vizată de art. 386 din Codul de procedură penală, iar inculpatul nu a solicitat continuarea procesului penal, conform art. 18 din Codul de procedură penală.”

Înalta Curte a reținut că problema formulată nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept, întrucât nu există o reală neclaritate, iar lecturarea normelor juridice incidente este suficientă pentru înțelegerea voinței legiuitorului, fără a fi necesară o dezlegare din partea instanței supreme în procedura hotărârii prealabile.

În considerentele deciziei s-a arătat că încadrarea juridică reprezintă concordanța dintre fapta materială dedusă judecății și norma juridică aplicabilă, constituind fundamentul juridic al răspunderii penale.

Atunci când instanța constată, în cursul judecății, că încadrarea juridică inițială nu reflectă în mod corect natura juridică a faptei, schimbarea încadrării devine necesară pentru asigurarea aplicării corecte a legii. Această operațiune presupune că încadrarea juridică inițială, corespunzătoare unei infracțiuni mai ușoare, a fost stabilită în mod greșit și nu corespunde naturii reale a faptei deduse judecății.

Schimbarea încadrării juridice nu modifică fapta materială reținută, ci recalifică juridic aceleași împrejurări factuale, astfel încât acestea să fie reflectate corect în lumina normelor legale aplicabile.

În consecință, termenul de prescripție trebuie analizat prin raportare la infracțiunea corect încadrată, deoarece această calificare este cea care reflectă realitatea juridică a faptei. A admite că termenul de prescripție aferent încadrării juridice greșite ar putea produce efecte, deși din probele administrate rezultă caracterul eronat al acesteia, ar însemna să se acorde prioritate unei deficiențe procedurale în detrimentul principiului legalității și al realizării scopului procesului penal.

Termenul de prescripție aplicabil se stabilește, așadar, în raport cu încadrarea juridică a faptei, astfel cum este determinată de instanță. Schimbarea încadrării juridice într-o infracțiune mai gravă indică faptul că instanța a stabilit, pe baza probelor administrate, că fapta dedusă judecății este mai gravă decât se apreciase inițial. Aplicarea termenului de prescripție aferent încadrării juridice inițiale ar contraveni scopului legii penale și principiului proporționalității sancțiunilor.

Garanțiile procedurale oferite de art. 386 din Codul de procedură penală asigură faptul că schimbarea încadrării juridice nu aduce atingere dreptului la apărare al inculpatului. Prin punerea în discuție a noii încadrări juridice și prin posibilitatea amânării judecății pentru pregătirea apărării sunt respectate principiul echității procesului și drepturile procesuale ale părților. Inculpatul are astfel posibilitatea de a formula apărări specifice noii încadrări și de a propune probe relevante.

Alte situații de excepție identificate în practica judiciară

Practica judiciară a identificat și alte situații de excepție. Un exemplu este acela în care, chiar în lipsa unei constituiri de parte civilă, instanța trebuie să se pronunțe asupra desființării totale sau parțiale a unui înscris ori asupra restabilirii situației anterioare săvârșirii infracțiunii, în aplicarea art. 25 alin. (3) din Codul de procedură penală.

În asemenea situații, revenind la problematica existenței unei ordini de prioritate între cauzele prevăzute de art. 16 din Codul de procedură penală, se apreciază că, atunci când instanța constată atât existența unui caz care constituie temei de achitare, cât și a unui caz de încetare a procesului penal, precum prescripția răspunderii penale, aceasta este obligată să dispună achitarea în baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală, chiar și în lipsa unei cereri exprese a inculpatului de continuare a procesului penal potrivit art. 18 din același act normativ.

În schimb, atunci când instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, dar constată și existența unui caz de încetare a procesului penal, cum este prescripția răspunderii penale, aceasta este obligată să dispună încetarea procesului penal în baza art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală.

În această situație trebuie evitată orice referire, în considerentele hotărârii, la vinovăția penală a inculpatului.

Considerentele hotărârii trebuie să se limiteze la analiza condițiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale, pentru desființarea totală sau parțială a unui înscris, pentru restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii ori pentru angajarea răspunderii civile delictuale a inculpatului.

Această limitare este necesară pentru a nu fi încălcat principiul prezumției de nevinovăție, consacrat de art. 23 alin. (11) din Constituția României, art. 4 din Codul de procedură penală, art. 6 paragr. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Redactarea considerentelor privind soluționarea acțiunii civile

În ceea ce privește redactarea considerentelor hotărârii prin care este soluționată și acțiunea civilă, trebuie evitată folosirea unor expresii categorice referitoare la vinovăția penală a inculpatului față de care s-a dispus încetarea procesului penal.

Procesul penal s-a finalizat, în această situație, fără stabilirea vinovăției penale a inculpatului.

În principiu, după prezentarea istoricului faptelor, instanța trebuie să analizeze elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale. Această analiză este obligatorie, întrucât omiterea ei ar conduce la arbitrariu și ar face imposibilă cunoașterea motivelor avute în vedere de instanța de fond atât de către persoana obligată la plata despăgubirilor civile, cât și de către instanța de control judiciar.

Pentru respectarea prezumției de nevinovăție, atunci când instanța analizează primul element al răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, trebuie să evite expresii categorice precum „inculpatul a comis” sau „inculpatul a săvârșit infracțiunea” pentru care s-a dispus încetarea procesului penal.

Este preferabilă folosirea unei formulări precum: „inculpatul este responsabil pentru acțiunea ilicită care a provocat prejudiciul părții civile”, cu indicarea mijloacelor de probă pe care se întemeiază această constatare.

Această concluzie se întemeiază pe constatările Curții Europene a Drepturilor Omului privind incidența art. 6 paragr. 2 din Convenție și modalitatea de redactare a considerentelor hotărârilor judecătorești prin care sunt soluționate acțiunea penală și acțiunea civilă, în situația încetării procesului penal ca urmare a decesului inculpatului sau a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale.

Sunt relevante, în acest sens, cauzele Lagardère împotriva Franței, Didu împotriva României și Constantin Florea împotriva României.

Opinia majoritară a participanților

Participanții la întâlnire au agreat, în majoritate, opinia INM, pentru argumentele prezentate în susținerea acesteia.

În cadrul dezbaterilor s-a subliniat că, ulterior jurisprudenței Curții Constituționale, concretizată prin Decizia nr. 586/2016, și modificării dispozițiilor legale referitoare la soluționarea acțiunii civile în procesul penal prin Legea nr. 9/2017, legiuitorul a prevăzut, cu titlu de excepție, soluționarea acțiunii civile în cazul intervenirii prescripției.

Cu toate acestea, legiuitorul nu a modificat în mod corespunzător art. 18 din Codul de procedură penală, referitor la continuarea procesului penal la cererea inculpatului.

Prin urmare, atunci când inculpatul, fiind întrebat de instanță, declară că nu solicită continuarea procesului penal, continuarea analizei laturii penale poate constitui o ingerință în dreptul recunoscut acestuia de lege.

Pe de altă parte, acțiunea civilă trebuie soluționată concomitent cu acțiunea penală, întrucât numai prin examinarea laturii penale se poate stabili dacă persoana a săvârșit fapta în forma pentru care a fost trimisă în judecată și cu consecințele reținute în actul de sesizare. Aceste aspecte sunt valorificate ulterior în soluționarea laturii civile.

De asemenea, pe latura civilă, concluzia potrivit căreia inculpatul nu a săvârșit fapta ilicită, cu consecința respingerii acțiunii civile, se întemeiază, în esență, pe lipsa probelor privitoare la acțiunea penală.

Fapta delictuală presupune corespondența conduitei analizate cu condițiile de tipicitate ale infracțiunii cu care instanța a fost sesizată.

Separat de aceste aspecte, astfel cum s-a arătat și în opinia INM, acțiunea penală trebuie analizată și din perspectiva încadrării juridice, fiind relevantă, cu titlu de exemplu, forma infracțiunii reținute în sarcina inculpatului, precum și din perspectiva stabilirii corecte a termenului de prescripție. Pentru determinarea acestuia este necesară inclusiv analizarea momentului de început al curgerii termenului de prescripție.

Această opinie a fost susținută de reprezentanții Înaltei Curți de Casație și Justiție, ai Curții de Apel Craiova și ai Curții de Apel București.

Opinia minoritară

În opinia agreată de o minoritate a participanților, reprezentată de Curtea de Apel Iași, Curtea de Apel Timișoara și Curtea de Apel Pitești, procesul penal nu poate continua în lipsa unei cereri formulate în acest sens de inculpat.

Potrivit acestei orientări, interpretarea trebuie să se raporteze strict la dispozițiile art. 18 și ale art. 396 alin. (6) și următoarele din Codul de procedură penală.

S-a susținut că o interpretare nuanțată, prin care instanța ar continua analiza fondului în lipsa cererii inculpatului, ar conduce la golirea de conținut a acestor dispoziții legale.”