În cazul acţiunii în revendicare imobiliară a unui bun proprietate comună pe cote-părţi Codul civil instituie o excepţie de la opozabilitatea hotărârii judecătoreşti | Jurisprudență ÎCCJ

Prin Decizia nr. 18/2020 din 17 februarie 2020 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 191 din 10/03/2020, Înalta Curte a admis sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, formulată de Curtea de Apel Suceava – Secţia I civilă, cu privire la următoarea chestiune de drept: „dacă prevederile art. 643 alin. (2) din Codul civil instituie o excepţie de la opozabilitatea hotărârii judecătoreşti, reglementată de art. 435 alin. (2) din Codul de procedură civilă”.

În consecință, Înalta Curte a stabilit că în cazul acţiunii în revendicare imobiliară a unui bun proprietate comună pe cote-părţi (coproprietate), dispoziţiile art. 643 alin. (2) teza a doua din Codul civil instituie o excepţie de la opozabilitatea hotărârii judecătoreşti reglementată de art. 435 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

În motivarea deciziei Înalta Curte arată că în mod tradiţional, în doctrină se admite că hotărârea judecătorească produce două categorii de efecte: substanţiale şi procesuale. Efectul substanţial este rezultatul aplicării normei de drept la situaţia de fapt concretă, iar efectele procesuale sunt reglementate de dispoziţiile art. 429-435 din Codul de procedură civilă, fiind vorba, într-o enunţare sumară, despre dezînvestirea instanţei, autoritatea de lucru judecat, puterea executorie şi valoarea probantă de înscris autentic.

Modalitatea în care se produc aceste efecte îşi află, în mod firesc, sediul materiei în cuprinsul art. 435 din Codul de procedură civilă, purtând denumirea marginală „Obligativitatea şi opozabilitatea hotărârii”, potrivit cu care: „(1) Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora. (2) Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară.”

Conţinutul textului de lege sus-redat este sintetizat în doctrină astfel: obligativitatea operează inter partes, opozabilitatea operează erga omnes; obligativitatea este relativă, opozabilitatea este generală. Aşadar, principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât şi al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părţile în proces (şi succesorii acestora), fundamentul şi justificarea acestui principiu constituindu-le contradictorialitatea şi dreptul la apărare.

Însă această relativitate nu antrenează consecinţa inopozabilităţii hotărârii judecătoreşti faţă de terţi. Tocmai de aceea, completându-l pe cel dintâi, principiul opozabilităţii hotărârii judecătoreşti dă expresie respectului datorat şi impus tuturor de către o situaţie juridică. Astfel, opozabilitatea stricto sensu este definită în doctrină drept acea aptitudine a actului jurisdicţional de a fi recunoscut şi respectat de orice persoană care nu a fost implicată în procedura judiciară. Altfel spus, existenţa sa integrată în mod legal în ordinea juridică poate fi opusă terţelor persoane, care nu mai pot ignora situaţia juridică ce a luat naştere în urma pronunţării hotărârii judecătoreşti, cel puţin până la momentul în care vor demonstra în justiţie situaţia contrară (suportând, astfel, în mod indirect, efectele judecăţii la care nu au participat).

Mecanismul producerii efectelor hotărârii judecătoreşti presupune, aşadar, ca principiul relativităţii să asigure stabilitatea internă, în raporturile dintre părţi (şi succesorii lor), iar cel al opozabilităţii să asigure stabilitatea externă, în relaţia cu terţii (cel puţin până la momentul la care aceştia vor face proba contrară celor tranşate jurisdicţional).

În doctrină se mai face distincția și în ceea ce priveşte înţelegerea noţiunii de terţ, în spaţiul opozabilităţii. În acest sens, este terţ desăvârşit acela în raport cu care efectele hotărârii nu se repercutează în niciun fel, în vreme ce terţul interesat este cel care, fiind atins în mod indirect de modalitatea tranşării litigiului, are interesul de a se prevala de efectele unei hotărâri favorabile sau, dimpotrivă, de a înlătura, faţă de el, efectele unei judecăţi care îl prejudiciază, astfel cum este şi cazul litigiului pendinte, în care reclamantul coproprietar este un terţ interesat în raport cu hotărârea potrivnică pronunţată în primul proces de revendicare.

Regula unanimităţii în acţiunea în revendicare -, dezvoltată în dreptul civil român din vechea reglementare în materie civilă, a fost cenzurată în jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului constatând că nu regula unanimităţii, în sine, pune probleme sub aspectul dreptului de acces la o instanţă, ci modul rigid de aplicare în cauzele în care s-a dovedit că existau impedimente reale în respectarea acesteia. Această chestiune a fost tranşată în mod pragmatic, prin adoptarea soluţiei legislative consacrate de art. 643 din Codul civil, care poartă denumirea marginală „Acţiunile în justiţie” şi care are următorul conţinut:

    „(1) Fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare.

    (2) Hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor. Hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi coproprietari.

    (3) Când acţiunea nu este introdusă de toţi coproprietarii, pârâtul poate cere instanţei de judecată introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi, în termenul şi condiţiile prevăzute în Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane.”

  Lecturarea textului sus-redat şi interpretarea juridică adecvată permit a se observa – sub aspectul care interesează limitele prezentei dezlegări -, în primul rând, textul de principiu din alin. (1), care reglementează în mod expres posibilitatea introducerii unei acţiuni în revendicare de fiecare coproprietar, singur; simetric, fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie ca pârât (fiind vorba, evident, despre acţiuni formulate de coproprietari împotriva terţilor sau de terţi împotriva coproprietarilor).

În al doilea rând, sunt de remarcat efectele hotărârii judecătoreşti pronunţate într-o atare acţiune în justiţie, reglementate în cuprinsul alin. (2) al art. 643 din Codul civil. Manifestând o anumită prudenţă în privinţa acestor efecte, legiuitorul a însoţit atenuarea regulii unanimităţii de o protecţie suplimentară, asigurată prin extinderea relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti doar la cele favorabile şi, în consecinţă, prin exceptarea celor nefavorabile pentru coproprietari.

Nu în ultimul rând, sunt de observat, fiind concepute tot ca o măsură de prudenţă, şi garanţiile procesuale reglementate la alin. (3) al art. 643 din Codul civil, menite să prevină riscul exercitării succesive a acţiunilor în revendicare cu referire la acelaşi bun aflat în coproprietate şi, totodată, să asigure unitatea lucrului judecat, prin atragerea în proces a celorlalţi coproprietari, la cererea terţului pârât, în termenul şi condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane.

Continuând, în lumina tuturor argumentelor expuse, examinarea propriu-zisă a chestiunii de drept sesizate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are în vedere natura juridică a dispoziţiilor art. 643 din Codul civil, în sensul că acestea sunt legate de exercitarea dreptului material la acţiune, care constituie elementul procesual din conţinutul coproprietăţii.

Drept urmare, deşi cuprinse în Codul civil, totuşi dispoziţiile legale precitate conţin, în mod evident, şi norme de drept procesual civil.

În atare condiţii, întrebarea prealabilă vizează stabilirea domeniului principiului opozabilităţii efectelor hotărârii judecătoreşti (în situaţia particulară specificată), prin rezolvarea conflictului între cele două norme juridice concurente – art. 643 alin. (2) teza a doua din Codul civil şi art. 435 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Este îndeobşte cunoscut, fiind consacrat expres în art. 2 din Codul de procedură civilă, faptul că, în ceea ce priveşte procedura de judecată în materie civilă, Codul de procedură civilă constituie legea generală, aplicându-se ori de câte ori legea nu prevede în mod expres altfel.

Or, art. 643 alin. (2) teza a doua din Codul civil prevede în mod expres o derogare de la norma generală, de drept comun, din Codul de procedură civilă, care reglementează opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti faţă de terţele persoane, excepţia vizând hotărârea potrivnică unui coproprietar.

La baza acestei concluzii stă, în mod determinant, interpretarea gramaticală a textului precitat, din perspectiva analizei semantice a termenilor folosiţi de legiuitor. În acest sens este de remarcat utilizarea explicită a sintagmei „nu sunt opozabile”, fiind de subliniat faptul că, în context, noţiunea de opozabilitate trebuie înţeleasă în sens restrâns (stricto sensu), în relaţia cu terţii, iar nicidecum într-un sens larg (lato sensu), în care ar putea fi confundată cu opozabilitatea hotărârii în relaţia dintre părţi.

De altfel, în ambele norme – cea generală (regula) şi cea specială (excepţia) -, legiuitorul foloseşte noţiunea de opozabilitate în accepţiunea stricto sensu. De asemenea, interpretarea sistematică şi istorico- teleologică a normelor juridice, detaliată la paragrafele 103-106 din prezenta decizie, sprijină concluzia caracterului special, derogatoriu, al dispoziţiilor art. 643 alin. (2) teza a doua din Codul civil.

Drept urmare, rezolvarea conflictului dintre cele două norme juridice concurente, ce fac obiectul întrebării prealabile, se realizează pe baza principiului lex specialis derogant lex generali, fiind vorba, aşadar, despre aplicarea cunoscutelor adagii juridice latineşti – specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant.

În concluzie, norma cu caracter special din Codul civil – art. 643 alin. (2) teza a doua – instituie o excepţie sau o derogare de la norma cu caracter general din Codul de procedură civilă – art. 435 alin. (2), astfel că hotărârea judecătorească potrivnică va putea fi ignorată de către coproprietarul terţ şi ca realitate juridică, respectiv ca fapt juridic în sens restrâns.