Extrădarea unui cetățean al Uniunii către un stat terț în vederea executării unei pedepse poate fi justificată pentru evitarea riscului de impunitate | Decizia CJUE

Extrădarea unui cetățean al Uniunii către un stat terț în vederea executării unei pedepse poate fi justificată pentru evitarea riscului de impunitate, este în special situația atunci când, potrivit dreptului internațional, statul membru solicitat este obligat să extrădeze persoana în cauză, iar statul terț care a solicitat extrădarea nu consimte ca pedeapsa să fie executată pe teritoriul statului membru solicitat.

În speță, Bosnia-Herțegovina a solicitat Germaniei, în scopul executării unei pedepse privative de libertate, extrădarea unui bosniac care deține și cetățenia croată, ceea ce face ca el să fie cetățean al Uniunii. Potrivit Tribunalului Regional Superior din München (Germania), Germania este în principiu obligată să extrădeze persoana în cauză ca urmare a angajamentelor asumate față de Bosnia-Herțegovina în temeiul Convenției europene de extrădare.

Această instanță ridică însă problema dacă dreptul Uniunii se opune extrădării având în vedere atât dreptul cetățenilor Uniunii la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, cât și interzicerea discriminării pe motiv de cetățenie sau naționalitate. Astfel, Legea fundamentală germană interzice extrădarea germanilor către un stat terț. În asemenea împrejurări, dreptul Uniunii nu permite o diferență de tratament între germani și resortisanții altor state membre – care au reședința permanentă pe teritoriul național, precum persoana în cauză, în sensul că acești din urmă resortisanți nu beneficiază de această interdicție – decât dacă această diferență se întemeiază pe considerații obiective și este proporțională cu obiectivul legitim urmărit de dreptul național.

Având îndoieli cu privire la aplicarea jurisprudenței Curții de Justiție atunci când există o obligație de extrădare în temeiul dreptului internațional, Tribunalul Regional Superior din München a adresat o întrebare Curții: „Principiile enunțate în [Hotărârea Raugevicius], privind aplicarea articolelor 18 și 21 TFUE, impun ca o cerere întemeiată pe [Convenția europeană de extrădare], adresată de un stat terț în legătură cu extrădarea unui cetățean al Uniunii în vederea executării unei pedepse, să fie respinsă chiar și în cazul în care statul membru solicitat este obligat în temeiul tratatelor internaționale, potrivit acestei convenții, să extrădeze cetățeanul Uniunii, întrucât a definit noțiunea de «resortisant» prevăzută la articolul 6 paragraful 1 litera b) din [convenția menționată] în sensul că vizează numai resortisanții proprii, iar nu și pe ceilalți cetățeni ai Uniunii?”.

El arată că autoritățile germane au informat autoritățile croate cu privire la cererea de extrădare, fără a obține nicio reacție din partea acestora. Potrivit dreptului german însă, persoana în cauză și-ar putea executa pedeapsa în Germania dacă Bosnia-Herțegovina ar consimți la aceasta.

Prin hotărârea pronunțată în 22 decembrie 2022, Curtea răspunde că, în această situație, statul membru solicitat (Germania) trebuie să caute în mod activ acest consimțământ, pentru ca pedeapsa să fie executată pe teritoriul acestui stat membru, permițând astfel ca riscul de impunitate să fie evitat, luând în același timp față de cetățeanul vizat o măsură care să afecteze mai puțin libertatea sa de circulație decât extrădarea sa către un stat terț.

Cu toate acestea, dacă nu se obține acest consimțământ, dreptul Uniunii (în acest caz, dreptul de care dispun cetățenii Uniunii la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, precum și interzicerea discriminării) nu se opune ca statul membru solicitat (Germania) să îl extrădeze pe cetățeanul vizat al Uniunii, în temeiul unei convenții internaționale. În caz contrar, ar exista riscul ca persoana în cauză să rămână nepedepsită.

Este totuși important să se amintească faptul că extrădarea continuă să fie exclusă, în temeiul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, atunci când există un risc serios ca persoana vizată să fie supusă, în statul terț în cauză, pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante.

„Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Articolele 18 și 21 TFUE trebuie interpretate în sensul că:

–        impun unui stat membru căruia i se adresează o cerere de extrădare formulată de un stat terț în scopul punerii în executare a unei pedepse privative de libertate aplicate unui resortisant al unui alt stat membru care are reședința permanentă în primul stat membru, al cărui drept național interzice doar extrădarea propriilor resortisanți în afara Uniunii Europene și prevede posibilitatea ca această pedeapsă să fie executată pe teritoriul său cu condiția ca statul terț să consimtă la aceasta, să caute în mod activ acest consimțământ al statului terț autor al cererii de extrădare utilizând toate mecanismele de cooperare și de asistență în materie penală de care dispune în cadrul relațiilor sale cu acest stat terț;

–        în cazul în care un astfel de consimțământ nu este obținut, ele nu se opun ca, în asemenea împrejurări, primul stat membru menționat să procedeze la extrădarea acestui cetățean al Uniunii, în conformitate cu obligațiile care îi revin în temeiul unei convenții internaționale, cu condiția ca această extrădare să nu aducă atingere drepturilor garantate de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.”