SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
În cazul autovehiculelor supuse înregistrării în Registrul Auto Român, dovada transmiterii dreptului de proprietate se face conform regulilor prevăzute de Codul de procedură civilă în materia probaţiunii actelor juridice şi nu exclusiv prin menţiunile înscrie în acest registru public, aspect asupra căreia s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul recursului în interesul legii, soluţionat prin Decizia nr. 4/2018 publicată în Monitorul Oficial nr. Partea I nr. 388 din 07/05/2018.
Deși recursul a fost pronunțat în materie contravențională, considerentele sunt pe deplin aplicabile și în cazul unei acțiuni de drept comun, întrucât tranşează, cu valoare de principiu, chestiunea dovezii transmiterii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul şi stabileşte că legea nu conferă Registrului Auto Român caracteristicile unui registru de publicitate şi că nicio dispoziţie legală relevantă nu derogă de la dreptul comun în materie de probaţiune.
(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 693 din 14 septembrie 2021, rezumată de Judecător Oana Sanda Avramescu)
Prin cererea adresată Judecătoriei Timişoara, reclamanta Societatea A. SA a solicitat obligarea pârâtei B. la plata taxelor de penalizare pentru încălcarea prevederilor Regulamentului de funcţionare al sistemului de parcare Timpark.
Prin sentinţa civilă nr. 15264/06.12.2019, Judecătoria Timișoara a respins cererea de chemare în judecată, reținând, în esență, că reclamanta a emis pe numele pârâtei două înștiințări pentru plata taxei de penalizare, în care se arată că pârâta a staţionat cu autoturismul, proprietatea sa, pe o stradă din municipiul Timişoara, fără a achita în prealabil taxa de staţionare.
A mai reţinut prima instanţă că pârâta a prezentat un contract de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit care atestă că a înstrăinat autoturismul cu mult timp înainte de data emiterii înştiinţărilor, precum şi copia procesului verbal de scoatere din evidenţă a mijlocului de transport, eliberat de Municipiul București, ca răspuns la cererea pârâtei de radiere de la impozit a autovehiculului, cerere înregistrată la organul fiscal imediat după vânzare şi că ambele documente fac dovada transmiterii proprietăţii asupra autoturismului pentru care s-au stabilit taxele de penalizare către un terţ.
Hotărârea Consiliului Local Timişoara nr. 63/2013 a instituit sistemul de parcare Timpark, actul administrativ reglementând zonele în care se aplică sistemul de taxare, staţionare şi parcare. Articolul 25 litera a) calificat staţionarea fără abonament sau fără a achita contravaloarea parcării prin intermediul telefoniei mobile ca fiind abatere, însă pârâta a făcut dovada că nu mai este proprietara bunului, dovedind existenţa vânzării, iar ca o firească urmare nu sunt incidente dispoziţiile art. 1349, art. 1357 din Codul civil.
Prin decizia civilă nr. 1659/27.11.2020, Tribunalul Timiș a admis cererea de apel formulată de reclamanta Societatea A. SA şi, în consecinţă, a schimbat în tot sentinţa civilă apelată în sensul că a admis cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
Tribunalul a reţinut că dispoziţiile art. 25 din Hotărârea Consiliului Local Timişoara nr. 63/2013, instituie imperativ drept persoană răspunzătoare pentru abaterea constând în staţionarea fără tichet Timpark, exclusiv proprietarul autovehiculului.
Tribunalul a considerat că este firesc să fie astfel, de vreme ce publice sunt datele cu privire la proprietarul unui autovehicul astfel cum este menţionat în evidenţele Serviciului Public Comunitar, Regim Permise de Conducere şi Înmatriculate a Vehiculelor.
A mai reţinut tribunalul şi că contractul produce efecte doar între părţile contractante iar faţă de terţi doar după îndeplinirea formalităţilor de publicitate prevăzute de legislaţia în vigoare incidentă în materia înstrăinării de autovehicule pe teritoriul ţării. Împrejurarea că intimata pârâtă a radiat din evidenţele fiscale autoturismul nu echivalează cu îndeplinirea formalităţilor de publicitate prevăzute de legislaţia în vigoare incidentă în materia înstrăinării de autovehicule pe teritoriul ţării, în condiţiile în care autovehiculul era înmatriculat la momentul aplicării taxelor de penalizare pe numele acesteia.
Sesizată fiind cu recursul pârâtei B., Curtea a reţinut că problema de drept ce face obiectul căii de atac a recursului se rezumă în a stabili dacă în cazul autovehiculelor supuse înregistrării în Registrul Auto Român, dovada transmiterii dreptului de proprietate se face exclusiv prin menţiunile înscrie în acest registru public sau această dovadă poate fi făcută și conform regulilor prevăzute de Codul de procedură civilă în materia probaţiunii actelor juridice.
Curtea de apel a reţinut că această chestiune a fost analizată şi tranşată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul unui recurs în interesul legii, soluţionat prin decizia 4/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. Partea I nr. 388 din 07/05/2018.
Recursul a vizat interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 8 alin. (1), raportat la art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, în sensul stabilirii subiectului activ al contravenţiei ce constă în fapta de a circula fără rovinietă valabilă, în cazul în care persoana sancţionată face dovada că vehiculul a fost înstrăinat anterior datei constatării contravenţiei, fără a fi radiat din Registrul Naţional de Evidenţă a Vehiculelor Înmatriculate.
Referitor la regimul probator, Înalta Curtea a reţinut că Registrul naţional de evidenţă nu are conferite caracteristicile unui registru de publicitate şi nicio dispoziţie legală relevantă în speţă nu derogă de la dreptul comun în materie de probaţiune.
„Instanţele care – în încercarea de a înlătura consecinţa mai sus amintită – au condiţionat transmiterea dreptului de proprietate sau opozabilitatea faţă de terţi a transmiterii dreptului de proprietate, de înscrierea transmiterii dreptului de proprietate asupra vehiculului în Registrul naţional de evidenţă au procedat astfel fără bază legală, derogând de la dreptul comun în materie de probaţiune, în lipsa oricărei dispoziţii speciale derogatorii.”
A mai reţinut Înalta Curte că „în cazul în care dreptul de proprietate asupra vehiculului a fost transmis anterior datei săvârşirii contravenţiei, printr-un înscris sub semnătură privată, înscrisul face dovada până la proba contrară, potrivit art. 273 din Codul de procedură civilă, şi este opozabil altor persoane decât celor care l-au întocmit, din ziua în care data înscrisului a devenit certă prin una dintre modalităţile arătate de dispoziţiile art. 278 din Codul de procedură civilă.
Aprecierea probelor se supune regulilor prevăzute de art. 264 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, ceea ce înseamnă că instanţele vor examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate; judecătorul va aprecia în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea doveditoare a probei.”
A stabilit Înalta Curte că aplicarea coroborată a dispoziţiile art. 264 alin. (1) şi (2) cu cele ale art. 22 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în cauzele având ca obiect contravenţia prevăzută de art. 8 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 „obligă instanţele, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu datele concrete ale fiecărei cauze, să efectueze verificări privind realitatea transmiterii dreptului de proprietate ori de câte ori apreciază că există îndoială în legătură cu această chestiune, iar transmiterea a operat doar formal, în scopul eludării obligaţiei de achitare a tarifului de utilizare a reţelei de drumuri naţionale din România”.
Aşadar în ceea ce priveşte contravenţia de a circula fără rovinietă valabilă, Înalta Curte a decis cu putere obligatorie că în cazul transmiterii dreptului de proprietate asupra vehiculului, fostul proprietar pierde calitatea de utilizator şi de subiect activ al contravenţiei dacă face dovada transmiterii dreptului de proprietate asupra autovehiculului potrivit dreptului comun şi nu exclusiv prin menţiunile înscrise în certificatul de înmatriculare.
Curtea de apel a reţinut că deşi această decizie a fost pronunţată în materie contravenţională, considerentele sunt pe deplin aplicabile în speţă, întrucât tranşează chestiunea dovezii transmiterii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul şi stabileşte că legea nu conferă Registrului Auto Român caracteristicile unui registru de publicitate şi că nicio dispoziţie legală relevantă nu derogă de la dreptul comun în materie de probaţiune.
Astfel, Curtea a reţinut că tribunalul a procedat fără bază legală atunci când a condiţionat opozabilitatea faţă de reclamantă a contractului de vânzare cumpărare prezentat de pârâtă în apărare, de înscrierea sa în Registrul Naţional de Evidenţă a Vehiculelor Înmatriculate şi a derogat de la dreptul comun în materie de probaţiune, în lipsa oricărei dispoziţii speciale.
În aceste condiţii Curtea a casat în întregime decizia recurată şi rejudecând în fond a respins apelul formulat de reclamantă, reţinând că valoarea probatorie a contractului de vânzare-cumpărare a vehiculului, depus la dosar de către pârâtă este aceea a unui act sub semnătură privată. Acesta a devenit opozabil terţilor, deci inclusiv reclamantei întrucât a dobândit dată certă la data scoaterii din evidenţă a mijlocului de transport de către organul fiscal competent.
Potrivit art. 278 alin. (1) pct. 3 C.pr.civ. „data înscrisurilor sub semnătură privată este opozabilă altor persoane decât celor care le-au întocmit, numai din ziua în care a devenit certă, prin una dintre modalităţile prevăzute de lege, respectiv: … 3. din ziua când au fost înregistrate într-un registru sau alt document public”.
Or, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă cu privire la autoturism este opozabil reclamantei, în baza art. 1281 din Codul civil, întrucât pârâta a depus la dosar „procesul verbal de scoatere din evidenţă mijloace de transport” emis de către Direcţia de Impozite şi Taxe Locale a Municipiului București Sectorul 3, ca urmare a cererii pârâtei de scoatere din evidenţele fiscale a autoturismului, cerere înregistrată la Direcţie, la data de 14.04.2011, adică la 2 zile după încheierea contractului de vânzare cumpărare. În mod legal şi temeinic a constat prima instanţă că, nemaiavând calitatea de proprietar al autoturismului, pârâta nu este persoana care i-a produs reclamatei prejudiciile reclamante prin cererea de chemare în judecată, şi anume cele din datele de 14, 15, 16 şi 17 noiembrie 2016, când angajaţii reclamantei au descoperit autoturismul, staţionând pe strada Eftimie Murgu din Timișoara, fără a fi achită taxa de staţionare.
Pentru aceste motive, Curtea a constatat că apelul formulat de către reclamantă este neîntemeiat și l-a respins ca atare.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, Curtea reţine că reclamanta ca parte care a pierdut procesul nu are dreptul la rambursarea lor iar pârâta nu a solicitat astfel de cheltuieli.
Partajează acest conținut:
