SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
Prin DECIZIA Nr.529 din 24 octombrie 2023 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2441 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Marian Adrian Pîrvu în Dosarul nr. 3.559/3/2017/a1 al Curții de Apel București — Secția a IV-a civilă și constată că dispozițiileanterior menționate sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale prin faptul că nu permit atacarea cu recurs pe cale separată a încheierilor de suspendare a judecării procesului pronunțate de instanțele de recurs.
Arată că dispoziția legală criticată, înainte să fie modificată prin art. I pct. 34 din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, prevedea că încheierea pronunțată asupra suspendării poate fi atacată cu recurs în toate cazurile. De asemenea, și actuala lege procesual civilă prevede că încheierea prin care s-a dispus suspendarea judecării procesului poate fi atacată oricând, cu excepția cazului când este pronunțată de instanța supremă.
Prin urmare, dispoziția legală criticată îngrădește dreptul la o cale de atac împotriva încheierii prin care se întrerupe cursul procesului, soluția neputând să fie cenzurată de o instanță superioară, cu consecința prelungirii soluționării cauzei, de natură a afecta termenul rezonabil de soluționare a cauzei, componentă a dreptului la un proces echitabil.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 2441 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, care au următorul cuprins: „Asupra suspendării judecării procesului, instanța se va pronunța prin încheiere care poate fi atacată cu recurs în mod separat, cu excepția celor pronunțate în recurs.”
În legătură cu dispozițiile ce formează obiectul excepției de neconstituționalitate, Curtea observă că acestea au fost abrogate prin art. 83 lit. a) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, în prezent regăsindu-se la art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
Având în vedere prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, potrivit cărora „dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare”, precum și Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care s-a reținut că sintagma „în vigoare” din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, Curtea urmează să se pronunțe asupra prevederilor art. 2441 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, mai sus citate.
În opinia autorului excepției, dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 21 — Accesul liber la justiție. De asemenea, se invocă și prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că asupra constituționalității prevederilor art. 2441 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 s-a mai pronunțat, de exemplu, prin Decizia nr. 630 din 29 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008, Decizia nr. 1.019 din 7 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 26 noiembrie 2008, sau Decizia nr. 293 din 23 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 397 din 2 iulie 2013.
În ceea ce privește critica referitoare la imposibilitatea atacării cu recurs, în mod separat, a încheierii prin care se dispune suspendarea judecății cauzei aflate în faza recursului, Curtea a reținut că, potrivit art. 282 alin. 2 și art. 299 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865, împotriva încheierii susceptibile de a fi atacată separat poate fi exercitată aceeași cale de atac precum cea împotriva hotărârii pronunțate pe fondul cauzei. Împrejurarea că încheierea prin care se dispune suspendarea judecării procesului este pronunțată în faza procesuală a recursului justifică pe deplin opțiunea legiuitorului în sensul exceptării ei de la posibilitatea exercitării căii de atac prevăzute de lege pentru celelalte situații. Astfel, întrucât stadiul procesual este recursul, hotărârea care soluționează cauza are caracter irevocabil. Prin urmare, încheierea prin care se dispune suspendarea judecății își însușește acest caracter tocmai pentru că, pregătind pronunțarea hotărârii finale, ea urmează soarta acesteia din urmă — accesorium sequitur principale. O atare soluție împiedică prelungirea excesivă a duratei procesului și contribuie la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.
În continuare, Curtea reține că prevederile art. 2441 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 se regăsesc la art. 414 alin. (1) din Codul de procedură civilă într-o formulare modificată. Însă analiza constituționalității dispozițiilor criticate în prezenta cauză se raportează la legea procesual civilă din care fac parte, respectiv la Codul de procedură civilă din 1865, controlul de constituționalitate neputând fi exercitat prin compararea a două texte legale cuprinse în reglementări diferite. De asemenea, modificarea unei soluții legislative nu poate constitui în sine un argument al neconstituționalității soluției legislative anterioare. Este opțiunea legiuitorului de a reglementa procedura de judecată și condițiile de exercitare a căilor de atac, în considerarea mandatului său constituțional conferit de art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală.
În plus, în jurisprudența sa, Curtea a reținut că situația diferită în care se află cetățenii în funcție de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispozițiilor constituționale care consacră egalitatea în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări (Decizia nr. 785 din 23 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 14 februarie 2022, paragraful 34).
Partajează acest conținut:
