Constituționalitatea încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța soluționează contestația nu este supusă niciunei căi de atac

În Monitorul Oficial Partea I nr.359/17.IV.2024 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr.638 din 21 noiembrie 2023 prin care CCR a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Margareta Dumitrescu și Constantin Dumitrescu în dosarele nr. 1.272/225/2019 și nr. 938/225/2019 ale Tribunalului Mehedinți — Secția penală și constată că dispozițiile art. 4886 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Prin încheierile din 20 mai 2019 și din 18 iunie 2019 (aceasta din urmă fiind îndreptată prin Încheierea din 17 septembrie 2019), pronunțate în Dosarul nr. 1.272/225/2019 și, respectiv, în Dosarul nr. 938/225/2019, Tribunalul Mehedinți — Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4251 alin. (1) și ale art. 4886 alin. (7) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Margareta Dumitrescu și Constantin Dumitrescu în cauze având ca obiect soluționarea contestațiilor formulate împotriva unor încheieri prin care judecătorul de drepturi și libertăți a respins două contestații privind durata procesului penal.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia susțin, în esență, că dispozițiile de lege criticate încalcă egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, întrucât împiedică exercitarea unei căi de atac împotriva încheierii prin care este soluționată o contestație privind durata procesului penal.

Tribunalul Mehedinți — Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că principiile egalității în drepturi și accesului liber la justiție presupun posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct și nemijlocit unei instanțe de judecată pentru apărarea drepturilor și a intereselor sale legitime. Or, prin dispozițiile art. 4881—4886 din Codul de procedură penală, legiuitorul a instituit o procedură ce garantează, fără discriminare, oricărei persoane aflate în ipoteza normei juridice dreptul de a se adresa unui judecător de drepturi și libertăți, în situația cauzelor aflate în cursul urmăririi penale, sau instanței ierarhic superioare celei pe rolul căreia se află cauza, în situația dosarelor aflate în cursul judecății sau în căile de atac, pentru a solicita accelerarea procedurii judiciare.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierilor de sesizare, dispozițiile art. 4251 alin. (1) și ale art. 4886 alin. (7) din Codul de procedură penală. Din notele scrise ale autorilor excepției, depuse în motivarea criticii, reiese însă că aceasta privește numai dispozițiile art. 4886 alin. (7) din Codul de procedură penală, care au fost introduse prin prevederile art. 102 pct. 293 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Prin urmare, Curtea se va pronunța numai asupra dispozițiilor art. 4886 alin. (7) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „(7) Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța soluționează contestația nu este supusă niciunei căi de atac.”

În susținerea neconstituționalității dispozițiilor de lege criticate, autorii excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi și ale art. 21 referitor la accesul liber la justiție, precum și a prevederilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 4886 alin. (7) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederile art. 21 din Constituție și ale art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale — invocate și în prezenta cauză — și față de critici similare.

Astfel, prin Decizia nr. 567 din 1 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 31 ianuarie 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate. Prin decizia menționată, paragraful 15, Curtea a reținut că, deși încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța soluționează contestația nu este supusă niciunei căi de atac, acest fapt nu aduce atingere accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil, consacrate de prevederile art. 21 din Constituție. Curtea a făcut trimitere la Decizia nr. 423 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 538 din 20 iulie 2015, paragraful 22, prin care a reținut că procedura reglementată de dispozițiile art. 4884—4886 din Codul de procedură penală nu vizează fondul cauzei penale, prin procedura analizată nefiind judecată o acuzație în materie penală, în sensul prevederilor art. 6 din Convenție. Prin încheierea pronunțată, judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța de judecată nu dispune cu privire la vinovăția inculpatului sau la pedeapsa aplicată acestuia, ci apreciază asupra duratei rezonabile a activității de urmărire penală sau de judecată, conform dispozițiilor art. 4881 alin. (1) din Codul de procedură penală. În cazul respingerii contestației, poate fi formulată o nouă contestație, cu respectarea termenelor stabilite de prevederile art. 4881 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu mențiunea că abuzul de drept constând în formularea cu rea-credință a contestației se sancționează cu amendă judiciară și cu obligarea la plata cheltuielilor judiciare ocazionate. Dacă s-a constatat depășirea duratei rezonabile, o nou contestație în aceeași cauză se va soluționa cu luarea în considerare, potrivit dispozițiilor art. 4886 alin. (3) din Codul de procedură penală, exclusiv a motivelor ivite ulterior contestației anterioare.

De asemenea, prin Decizia nr. 567 din 1 octombrie 2019, precitată, paragraful 16, Curtea a constatat că stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului, iar dispozițiile art. 4886 alin. (7) din Codul de procedură penală nu încalcă accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare. Astfel, atât art. 129, cât și art. 126 alin. (2) din Constituție fac referire la„condițiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată urmând a fi prevăzute „numai prin lege”, și nicio prevedere a Legii fundamentale nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. În acest sens, art. 129 din Constituție stipulează că părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condițiile legii. Totodată, Curtea a reținut că lipsa căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de art. 4881—4886 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii, în condițiile în care scopul reglementării criticate îl reprezintă obținerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care se exercită controlul judiciar cu privire la durata procesului penal, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei și a susținerilor părților, ale subiecților procesuali principali și ale procurorului.

În același sens sunt și Decizia nr. 645 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 880 din 24 noiembrie 2015, Decizia nr. 549 din 26 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 13 februarie 2020, Decizia nr. 467 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 919 din 8 octombrie 2020, și Decizia nr. 231 din 27 aprilie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 12 iulie 2023.