SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit, prin hotărârea pronunțată la 16 iulie 2026 în cauza C-280/25, Lin II, că dreptul Uniunii se opune aplicării, de către instanțele române, a standardului național privind legea penală mai favorabilă consacrat prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 67/2022 în cauzele privind fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, atunci când această aplicare sporește în mod considerabil riscul sistemic ca asemenea fapte să rămână nepedepsite.
Curtea a precizat, totodată, că soluția sa nu obligă judecătorii români să creeze o lege penală „hibridă”, nu încalcă principiul legalității incriminării și a pedepsei și nu impune redeschiderea hotărârilor care au dobândit autoritate de lucru judecat.
O hotărâre care continuă și clarifică soluția pronunțată în 2023
Cauza Lin II reprezintă continuarea unei dispute juridice declanșate de efectele produse în dreptul penal român de deciziile Curții Constituționale privind întreruperea prescripției și de Decizia ÎCCJ nr. 67/2022 privind aplicarea legii penale mai favorabile.
În hotărârea Lin din 24 iulie 2023, pronunțată în cauza C-107/23 PPU, Curtea de Justiție a analizat dacă instanțele române pot aplica standardul național al legii penale mai favorabile într-un mod care conduce la încetarea unui număr important de procese privind fraude grave împotriva intereselor financiare ale Uniunii.
CJUE a reamintit atunci că statele membre au obligația de a organiza sistemele lor de drept penal astfel încât fraudele care afectează interesele financiare europene să poată fi urmărite și sancționate efectiv. Normele naționale privind prescripția nu pot fi aplicate într-un mod care generează un risc sistemic de impunitate pentru asemenea infracțiuni.
Curtea a făcut însă o distincție între două categorii de hotărâri pronunțate în România.
Pe de o parte, CJUE a considerat compatibile cu dreptul Uniunii deciziile Curții Constituționale din 2018 și 2022 referitoare la articolul 155 alineatul (1) din Codul penal. Aceste decizii au avut ca fundament principiul legalității penale, în special cerințele de claritate, precizie și previzibilitate a normei care stabilea actele de procedură susceptibile să întrerupă cursul prescripției.
Pe de altă parte, Curtea a apreciat că aplicarea retroactivă a regimului mai favorabil, în forma stabilită prin Decizia ÎCCJ nr. 67/2022, extindea considerabil efectele lipsei cauzelor de întrerupere a prescripției și amplifica riscul sistemic ca fraudele grave împotriva intereselor financiare ale Uniunii să rămână nesancționate.
În acest context, CJUE a stabilit în 2023 că instanțele române trebuie să lase neaplicat standardul național de protecție referitor la lex mitior, astfel cum fusese consacrat prin Decizia ÎCCJ nr. 67/2022, în cauzele vizate de dreptul Uniunii.
Lin II nu abandonează această soluție. Dimpotrivă, Curtea o confirmă și explică de ce ea nu contravine nici legalității penale, nici interdicției de a construi pe cale judiciară o lex tertia.
De unde a pornit problema prescripției în dreptul român
Disputa își are originea în reglementarea întreruperii prescripției răspunderii penale.
Prescripția reprezintă mecanismul juridic prin care, după trecerea unui anumit interval de timp stabilit de lege, statul pierde posibilitatea de a mai angaja sau continua răspunderea penală a unei persoane. Întreruperea prescripției are ca efect reluarea calculului termenului, în condițiile prevăzute de lege.
Articolul 155 alineatul (1) din Codul penal reglementa actele de procedură care întrerupeau cursul prescripției. Curtea Constituțională a constatat însă că norma nu îndeplinea cerințele de claritate și previzibilitate, întrucât permitea producerea efectului întreruptiv inclusiv prin acte de procedură care nu fuseseră comunicate suspectului sau inculpatului.
Potrivit CJUE, efectul deciziilor Curții Constituționale pronunțate în 2018 și 2022 a fost că, pentru o perioadă de aproape patru ani, dreptul român nu a prevăzut nicio cauză validă de întrerupere a termenului de prescripție penală.
În 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a adoptat Decizia nr. 67/2022. Prin aceasta, instanța supremă a stabilit că regimul juridic rezultat din inexistența cauzelor de întrerupere trebuia aplicat, ca lege penală mai favorabilă, și faptelor săvârșite între anul 2014, când intrase în vigoare noul Cod penal, și anul 2018, când fusese pronunțată prima decizie a Curții Constituționale.
Aplicarea acestei interpretări a putut conduce, în anumite cauze, la constatarea împlinirii prescripției și la încetarea proceselor penale.
CJUE: aplicarea hotărârii Lin nu presupune crearea unei legi penale hibride
Una dintre clarificările centrale ale hotărârii Lin II privește tocmai argumentul referitor la lex tertia.
Curtea de Justiție arată că soluția din hotărârea Lin nu obligă instanțele române să preia dispoziții din mai multe legi succesive și să construiască, pe cale judiciară, un regim nou al prescripției.
Potrivit comunicatului, soluția pronunțată în 2023 „nu impune instanțelor române să combine mai multe reglementări succesive în vederea creării pe cale judecătorească a unui regim al modului de calcul al termenului de prescripție a răspunderii penale”.
În consecință, CJUE afirmă că executarea hotărârii Lin nu obligă instanțele naționale să încalce standardul constituțional român care interzice aplicarea unei lex tertia.
Distincția făcută de Curte este importantă. În viziunea CJUE, instanța română nu creează o normă penală nouă atunci când înlătură aplicarea Deciziei ÎCCJ nr. 67/2022 într-o cauză privind o fraudă gravă care afectează interesele financiare ale Uniunii. Ea dă efect principiului priorității dreptului Uniunii într-un domeniu în care aplicarea standardului național ar conduce la riscul sistemic de impunitate deja constatat de Curte.
CJUE nu afirmă că interdicția lex tertia ar fi lipsită de valoare juridică. Curtea precizează că această interdicție nu este încălcată de soluția impusă prin hotărârea Lin.
Standardul național al legii mai favorabile nu este incompatibil, prin el însuși, cu dreptul Uniunii
Curtea delimitează cu atenție întinderea propriei soluții.
CJUE nu declară că standardul român al legii penale mai favorabile este, în general, contrar dreptului Uniunii. De asemenea, nu afirmă că un stat membru nu poate acorda, prin dreptul său constituțional sau penal, o protecție mai extinsă decât cea prevăzută de articolul 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
În hotărârea Lin, Curtea „nu a statuat nicidecum” că standardul național român privind lex mitior, care depășește garanțiile prevăzute de Carta UE, ar încălca în principiu dreptul Uniunii.
Incompatibilitatea privește aplicarea acestui standard într-un domeniu și într-o situație precis determinate: cauze privind fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, în condițiile în care aplicarea Deciziei ÎCCJ nr. 67/2022 amplifică în mod considerabil riscul sistemic ca asemenea fraude să nu mai poată fi sancționate.
Curtea formulează explicit această limitare: dreptul Uniunii se opune aplicării standardului național „astfel cum a fost consacrat în decizia din anul 2022 a ÎCCJ” în cauzele privind fraude grave împotriva intereselor financiare europene.
Prin urmare, hotărârea Lin II nu înlătură, cu caracter general, principiul legii penale mai favorabile din ordinea juridică română. Ea stabilește limitele aplicării sale în cauzele care intră în domeniul de protecție al intereselor financiare ale Uniunii.
De ce CJUE consideră că legalitatea penală nu este încălcată
Înalta Curte a solicitat lămuriri și cu privire la compatibilitatea soluției Lin cu principiul legalității infracțiunilor și pedepselor.
Acest principiu este consacrat atât la articolul 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, cât și la articolul 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. El presupune, între altele, că nimeni nu poate fi condamnat pentru o faptă care nu constituia infracțiune la data săvârșirii și că nu poate fi aplicată retroactiv o pedeapsă mai severă.
Principiul legalității impune și ca normele penale să fie suficient de clare, accesibile și previzibile, astfel încât persoana să poată cunoaște, într-o măsură rezonabilă, consecințele juridice ale conduitei sale.
În Lin II, CJUE afirmă că soluția pronunțată în 2023 nu încalcă aceste garanții.
Curtea își întemeiază concluzia pe caracterul previzibil al obligației instanțelor române de a nu aplica Decizia ÎCCJ nr. 67/2022 în cauzele vizate. CJUE arată că această obligație se înscrie în continuarea unei jurisprudențe consolidate a Curții privind protecția intereselor financiare ale Uniunii și obligația statelor membre de a evita riscurile sistemice de impunitate.
CJUE precizează că interdicția impusă instanțelor române de a aplica decizia din 2022 „se înscrie în continuarea unei jurisprudențe consolidate a Curții și prezenta astfel un caracter previzibil”.
Curtea mai arată că riscul sistemic de impunitate pentru fraudele grave a fost constatat chiar de Curte în hotărârea Lin. Din această perspectivă, instanțele române nu trebuie să considere problema ca fiind încă incertă sau să reevalueze, în fiecare dosar, dacă un asemenea risc există la nivel sistemic.
Ce înseamnă „fraudă gravă” în sensul dreptului Uniunii
Lin II aduce o clarificare distinctă privind noțiunea de fraudă „gravă” care afectează interesele financiare ale Uniunii.
Curtea stabilește că, atunci când dreptul național nu conține o normă care să fixeze pragul valoric de la care o asemenea fraudă trebuie considerată gravă, calificarea se face potrivit Convenției privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, denumită în mod curent Convenția PIF.
În această situație, frauda trebuie calificată automat drept gravă atunci când valoarea sa totală depășește 50.000 de euro.
CJUE precizează că nu este necesar ca prejudiciul efectiv suportat de bugetul Uniunii să depășească el însuși acest prag. Criteriul reținut este valoarea totală a fraudei.
„Frauda trebuie calificată în mod automat drept «gravă», în sensul Convenției PIF, din momentul în care valoarea sa totală este mai mare de 50.000 de euro, independent de aspectul dacă prejudiciul suferit efectiv de bugetul Uniunii este inferior sau nu acestui prag”. – se arată în comunicatul CJUE.
Această precizare răspunde unei dificultăți existente în dosarul național. Valoarea totală a prejudiciului indicat în cauză depășea echivalentul a 50.000 de euro, în timp ce componenta reprezentată de TVA eludată era inferioară acestui prag.
Curtea a stabilit că, în lipsa unei dispoziții naționale care să prevadă un alt criteriu, valoarea totală de peste 50.000 de euro conduce la calificarea fraudei drept gravă.
Dosarul concret: facturi fictive, prejudiciu fiscal și încetarea procesului penal
Cauza care a determinat sesizarea CJUE privește administratorul a două societăți comerciale.
Potrivit situației prezentate în comunicatul Curții, acesta a emis facturi fiscale fictive pentru a permite unei a treia societăți să își reducă baza de impozitare. Persoana a fost urmărită penal pentru complicitate la evaziune fiscală.
Prejudiciul total cauzat bugetului de stat român este indicat la 268.536 de lei, echivalentul aproximativ a 59.304 euro. Din această sumă, TVA eludată este de 163.656 de lei, aproximativ 36.142 de euro.
TVA reprezintă un domeniu relevant pentru protecția intereselor financiare ale Uniunii deoarece o parte din resursele bugetare europene este legată de veniturile provenite din această taxă.
În primă instanță, instanța națională a constatat împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale. Soluția a fost confirmată la 21 martie 2024 de Curtea de Apel Oradea.
La 9 aprilie 2024, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a atacat hotărârea prin recurs în casație la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Potrivit comunicatului CJUE, parchetul a susținut că instanța de apel încetase în mod greșit procesul penal prin aplicarea standardului național al legii penale mai favorabile consacrat prin Decizia ÎCCJ nr. 67/2022 și fără a ține seama de hotărârea Lin din 2023.
Sesizată cu recursul în casație, Înalta Curte a considerat necesar să solicite Curții de Justiție clarificări privind modul de aplicare a hotărârii Lin și înțelesul noțiunii de fraudă gravă.
Denumirea „Lin II” este un nume fictiv utilizat pentru identificarea cauzei și nu corespunde numelui real al vreuneia dintre părțile din proces.
Evoluția juridică a cauzei, de la deciziile Curții Constituționale la Lin II
Succesiunea evenimentelor juridice explică dificultatea cauzei.
În anul 2018, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea soluției legislative privind întreruperea prescripției, din cauza lipsei de claritate și previzibilitate.
În anul 2022, Curtea Constituțională a revenit asupra problemei, în contextul în care legiuitorul nu pusese de acord dispoziția penală cu exigențele stabilite anterior.
Tot în 2022, ÎCCJ a pronunțat Decizia nr. 67/2022, prin care a calificat normele privind întreruperea prescripției drept norme de drept penal material și a stabilit aplicarea principiului legii penale mai favorabile.
La 24 iulie 2023, CJUE a pronunțat hotărârea Lin. Curtea a făcut distincție între efectele deciziilor Curții Constituționale, întemeiate pe legalitatea penală, și efectul suplimentar produs de aplicarea retroactivă a standardului consacrat prin Decizia ÎCCJ nr. 67/2022.
În anul 2024, ÎCCJ a apreciat că neaplicarea Deciziei nr. 67/2022 ar putea încălca legalitatea penală și interdicția lex tertia.
La 21 martie 2024, Curtea de Apel Oradea a confirmat încetarea procesului penal în cauza care avea să ajungă la CJUE.
La 9 aprilie 2024, parchetul a formulat recurs în casație.
Ulterior, ÎCCJ a sesizat Curtea de Justiție pentru a clarifica efectele hotărârii Lin și noțiunea de fraudă gravă.
La 16 iulie 2026, CJUE a pronunțat hotărârea Lin II, prin care a arătat că abordarea ÎCCJ din 2024 nu este conformă cu dreptul Uniunii și a menținut obligația de a nu aplica Decizia nr. 67/2022 în condițiile stabilite de hotărârea Lin.
Hotărârile definitive nu trebuie redeschise
Curtea de Justiție a analizat și efectele hotărârii sale asupra cauzelor deja soluționate definitiv.
CJUE acordă o importanță deosebită principiului autorității de lucru judecat. Acest principiu protejează stabilitatea raporturilor juridice și împiedică repunerea permanentă în discuție a hotărârilor definitive.
Curtea precizează că dreptul Uniunii nu impune redeschiderea hotărârilor care au dobândit autoritate de lucru judecat și prin care s-a constatat, în aplicarea Deciziei ÎCCJ nr. 67/2022, prescrierea răspunderii penale pentru fraude grave împotriva intereselor financiare ale Uniunii.
Comunicatul arată că dreptul Uniunii „nu impune repunerea în discuție a hotărârilor care au dobândit autoritate de lucru judecat”.
Această precizare limitează efectele hotărârii asupra cauzelor definitiv închise. Lin II nu instituie o obligație generală de redeschidere a proceselor în care prescripția a fost constatată printr-o hotărâre definitivă.
Curtea adaugă însă că o hotărâre care face obiectul unui recurs în casație nu poate fi considerată, în principiu, ca având deja autoritate de lucru judecat în sensul relevant pentru această protecție.
În cauza provenită de la Curtea de Apel Oradea, hotărârea de încetare a procesului penal a fost atacată cu recurs în casație. ÎCCJ trebuie să stabilească efectele concrete ale hotărârii CJUE în cadrul acestei căi extraordinare de atac.
Ce obligații rezultă pentru instanțele române
CJUE rezultă că instanțele române trebuie să distingă între cauzele care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii și cele care nu au legătură cu protecția intereselor financiare europene.
În cauzele privind fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, instanțele nu pot aplica standardul lex mitior consacrat prin Decizia ÎCCJ nr. 67/2022 atunci când acesta conduce la riscul sistemic de impunitate identificat de CJUE.
Ele trebuie să respecte, în același timp, deciziile Curții Constituționale din 2018 și 2022, pe care Curtea de Justiție le-a tratat distinct, deoarece pun în aplicare principiul legalității penale și cerințele de claritate și previzibilitate a normelor.
Hotărârea nu afirmă că toate normele naționale privind prescripția trebuie înlăturate. Nu rezultă nici că toate infracțiunile de evaziune fiscală sau toate cauzele privind prescripția intră automat sub incidența soluției Lin II.
Pentru aplicarea hotărârii trebuie verificat dacă faptele cercetate aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, dacă frauda are caracter grav și dacă dosarul nu a fost soluționat printr-o hotărâre care a dobândit autoritate de lucru judecat.
În ceea ce privește gravitatea fraudei, CJUE a precizat că, în lipsa unui prag stabilit de dreptul național, valoarea totală de peste 50.000 de euro determină automat calificarea drept fraudă gravă.
https://curia.europa.eu/site/upload/docs/application/pdf/2026-07/cp260105ro.pdf
Partajează acest conținut:
