SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
O recentă decizie a Curții de Justiție a Uniunii Europene a readus în centrul dezbaterii publice modul în care instanțele din România trebuie să aplice regulile privind prescripția răspunderii penale în cauzele care privesc interesele financiare ale Uniunii Europene.
Potrivit unui material publicat de Q Magazine, CJUE ar fi considerat că Înalta Curte de Casație și Justiție a interpretat greșit jurisprudența europeană referitoare la aplicarea prescripției în cazul unor fapte penale.
Într-un comentariu acordat publicației anterior menționate, conferențiarul universitar fost judecător al ÎCCJ și actual avocat Mihail Udroiu, unul dintre specialiștii implicați în elaborarea noilor coduri penale, respinge concluzia potrivit căreia poziția instanței supreme ar fi rezultatul unei erori juridice sau al lipsei de competență a judecătorilor români.
El consideră că disputa nu trebuie redusă la întrebarea dacă judecătorii de la Luxemburg sau cei de la București au dreptate într-o problemă tehnică. În interpretarea sa, conflictul privește două moduri diferite de a înțelege statul de drept: unul care acordă prioritate eficienței protejării bugetului Uniunii Europene și altul care pune în centrul analizei garanțiile constituționale ale persoanei urmărite sau judecate penal.
O dispută juridică, nu o evaluare a competenței judecătorilor
Întrebarea de la care pornește comentariul lui Mihail Udroiu este dacă o instanță supremă formată din aproximativ 100 de judecători poate fi considerată, în ansamblu, incapabilă să interpreteze corect normele aplicabile.
Udroiu respinge această abordare și susține că problema reală nu este competența profesională a judecătorilor din cele două instanțe.
„Nu discutăm despre competența unor judecători — nici de la Luxemburg, nici de la București —, ci despre conflictul dintre două concepții asupra statului de drept”, afirmă acesta.
Prima concepție, în descrierea sa, urmărește eficiența protejării intereselor financiare ale Uniunii. Cea de-a doua pornește de la garanțiile pe care Constituția și normele europene privind drepturile omului le oferă persoanei în raport cu puterea statului de a cerceta, judeca și pedepsi.
Udroiu își exprimă fără echivoc preferința pentru interpretarea Înaltei Curți, pe care o consideră corectă juridic. Această concluzie reprezintă însă poziția sa profesională și nu poate fi confundată cu o constatare unanim acceptată sau cu poziția oficială a tuturor instituțiilor implicate.
Materialul furnizat nu include motivarea integrală a hotărârii CJUE și nici un punct de vedere oficial al instanței europene prin care aceasta să răspundă criticilor formulate de fostul judecător român.
Ce susține Udroiu că a protejat Înalta Curte
În centrul argumentației se află ideea că hotărârile instanței supreme nu au urmărit să protejeze anumite persoane acuzate de comiterea unor infracțiuni, ci să mențină garanțiile fundamentale aplicabile în dreptul penal.
Mihail Udroiu enumeră printre acestea principiul legalității penale, aplicarea legii penale mai favorabile, neretroactivitatea, securitatea raporturilor juridice, identitatea constituțională și protecția oferită de articolul 7 din Convenția europeană.
Legea penală mai favorabilă este principiul potrivit căruia, atunci când între momentul comiterii unei fapte și soluționarea definitivă a cauzei intervin mai multe reglementări, trebuie aplicată norma care produce efectele cele mai favorabile persoanei cercetate sau judecate, în condițiile stabilite de dreptul aplicabil.
În material este invocat și articolul 15 alineatul (2) din Constituția României, potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.
Din perspectiva lui Udroiu, aceste garanții nu pot fi tratate ca simple opțiuni de politică judiciară și nu pot fi înlăturate numai pentru că aplicarea lor ar face mai dificilă tragerea la răspundere penală în anumite dosare.
„Înalta Curte a căutat pentru cetățean cel mai înalt standard de protecție disponibil”, afirmă fostul magistrat.
El prezintă jurisprudența instanței supreme ca pe rezultatul unor proceduri colegiale de unificare a practicii, precum hotărârea prealabilă și recursul în interesul legii.
Aceste mecanisme sunt folosite pentru clarificarea unor probleme de drept și pentru asigurarea unei aplicări unitare a legii de către instanțe.
Prescripția, între limitarea puterii statului și tragerea la răspundere
O parte importantă a comentariului privește rolul prescripției răspunderii penale. În dezbaterea publică, prescripția este uneori prezentată drept un mecanism prin care persoane acuzate de infracțiuni evită condamnarea după trecerea unei anumite perioade.
Mihail Udroiu propune o interpretare diferită. El afirmă că prescripția nu trebuie privită ca o formă de protecție acordată infractorului, ci ca o limită impusă puterii statului de a pedepsi după trecerea unui interval stabilit de lege.
„Prescripția răspunderii penale nu îl apără pe infractor de stat, ci ne apără pe toți de un stat care ar pedepsi fără limită de timp”, susține acesta.
Prescripția nu echivalează cu o constatare că fapta nu a existat și nici cu o declarație de nevinovăție. Ea poate conduce la stingerea răspunderii penale ca urmare a trecerii termenului prevăzut de lege.
În interpretarea prezentată de Udroiu, mecanismul sancționează inclusiv lipsa de reacție sau întârzierea autorităților. El amintește existența unui vid legislativ pe care statul l-ar fi lăsat neacoperit timp de patru ani și susține că efectele propriei inacțiuni nu ar trebui transferate asupra cetățeanului.
Stingerea răspunderii penale nu înseamnă automat pierderea prejudiciului
Mihail Udroiu mai susține că protejarea bugetului Uniunii nu depinde exclusiv de obținerea unei condamnări penale. Potrivit explicațiilor sale, stingerea răspunderii penale prin prescripție nu determină în mod necesar dispariția obligației de reparare a prejudiciului.
El afirmă că pot continua să existe creanțe care trebuie executate, acțiuni civile și corecții financiare. Astfel de instrumente pot permite recuperarea sumelor chiar și atunci când răspunderea penală nu mai poate fi angajată.
„Bugetul Uniunii nu avea nevoie, pentru a fi apărat, de diminuarea niciunui drept fundamental”, afirmă Udroiu.
Comentariul nu conține însă date despre dosarele concrete vizate, valoarea prejudiciilor, măsurile asigurătorii existente sau rezultatul eventualelor acțiuni civile. În lipsa acestor informații, nu se poate stabili în ce măsură recuperarea efectivă a banilor este posibilă în fiecare cauză.
Critici la adresa hotărârilor Lin I și Lin II
Udroiu face trimitere la hotărârile pe care le numește „Lin I” și „Lin II”, despre care afirmă că ar permite diminuarea unor garanții ale legalității penale atunci când sunt în joc interesele financiare ale Uniunii Europene.
Potrivit interpretării lui Udroiu, efectul lor obiectiv ar fi transformarea protecției bugetului Uniunii într-un argument pentru reducerea unor garanții fundamentale. El susține că aceeași persoană ar putea beneficia de un nivel diferit de protecție juridică în funcție de instituția sau bugetul care a suportat prejudiciul.
„Un drept care variază în funcție de creditor încetează să fie un drept; devine o politică”, afirmă acesta.
Această formulare concentrează una dintre principalele sale obiecții: drepturile fundamentale ar trebui aplicate uniform, indiferent dacă prejudiciul privește bugetul României sau fondurile Uniunii Europene.
Care ar fi limitele competenței instanței de la Luxemburg
O altă temă ridicată de fostul judecător este întinderea competențelor Uniunii Europene în domeniul penal.
Udroiu susține că, în forma actuală a tratatelor constitutive, statele membre nu au transferat către instituțiile de la Bruxelles sau Luxemburg întreaga competență privind politica penală. În consecință, el contestă imaginea potrivit căreia CJUE ar funcționa ca o instanță supremă generală, aflată deasupra tuturor instanțelor naționale în orice problemă juridică.
În opinia sa, Curtea de la Luxemburg are competențe specifice, delegate de statele membre în domenii determinate. El folosește un limbaj puternic polemic pentru a critica ceea ce consideră a fi o percepție publică simplificatoare asupra raporturilor dintre CJUE și instanțele supreme naționale.
Dincolo de tonul utilizat, problema juridică ridicată este cea a delimitării dintre obligația statelor de a aplica dreptul Uniunii și obligația lor de a respecta garanțiile constituționale și convenționale în materie penală.
Materialul nu include interpretarea CJUE asupra întinderii propriilor competențe și nici explicațiile instanței europene privind modul în care protecția intereselor financiare ale Uniunii trebuie conciliată cu drepturile fundamentale.
Controversa din jurul conducerii Înaltei Curți
Publicația afirmă că, după hotărârea CJUE, mai mulți lideri ai USR, o parte a presei și unele organizații neguvernamentale ar fi declanșat o campanie împotriva Liei Savonea, prezentată în document drept președinta Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Materialul susține că interpretarea privind prescripția nu i-ar fi aparținut acesteia în mod individual, ci ar fi fost sprijinită de aproximativ 100 de judecători ai instanței supreme.
Mihail Udroiu consideră incorectă transformarea unei hotărâri colegiale într-o dezbatere concentrată asupra unei singure persoane. El subliniază că deciziile sunt luate de complete de judecată, în urma deliberării și votului judecătorilor, iar independența acestora exclude ideea că jurisprudența instanței ar fi rezultatul voinței individuale a președintelui.
Fostul magistrat acuză o parte a presei și unele voci din magistratură că ar fi preferat personalizarea conflictului în locul unei confruntări între argumentele juridice. El folosește inclusiv termenul „delir” cu referire la intervenția unui membru al Consiliului Superior al Magistraturii.
Independența justiției, invocată ca miză a dezbaterii
Udroiu avertizează că atacurile îndreptate împotriva judecătorilor, atunci când înlocuiesc analiza argumentelor juridice, pot afecta independența justiției.
În viziunea sa, evaluarea activității instanțelor nu ar trebui să se bazeze exclusiv pe numărul condamnărilor pronunțate. Criteriul esențial ar trebui să fie capacitatea sistemului judiciar de a proteja libertatea individuală fără a se îndepărta de principiul legalității.
El introduce și o comparație istorică amplă, evocând regimuri autoritare care au justificat restrângerea drepturilor individuale prin invocarea intereselor colective. Prin această comparație, fostul judecător încearcă să arate că garanțiile juridice sunt relevante mai ales în perioadele în care eficiența statului pare să intre în conflict cu drepturile individuale.
Comparațiile cu regimurile totalitare și expresiile referitoare la poziții „terorist antidemocratice” fac parte din retorica lui Udroiu. Ele exprimă intensitatea dezacordului său, dar nu reprezintă calificări juridice stabilite de o autoritate.
Contextul mai larg al conflictului
Disputa se află la intersecția mai multor niveluri de protecție juridică: dreptul Uniunii Europene, Constituția României, jurisprudența Curții Constituționale, hotărârile Înaltei Curți și garanțiile prevăzute de Convenția europeană.
Înalta Curte ar fi construit interpretarea privind prescripția prin proceduri de unificare a practicii și ca o continuare a jurisprudenței obligatorii a Curții Constituționale. CJUE ar fi ajuns însă la o concluzie diferită în ceea ce privește obligațiile instanțelor române atunci când sunt afectate interesele financiare ale Uniunii.
Această suprapunere explică dificultatea subiectului. Nu este vorba numai despre calcularea unui termen de prescripție, ci despre stabilirea normei care trebuie să prevaleze atunci când standardele europene și cele constituționale sunt percepute ca fiind în tensiune.
Partajează acest conținut:
