SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
Prin Decizia nr. 12/2020, publicată în M. Of. nr. 546 din 25 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind aplicarea în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 191 alin. (1) din Codul de procedură civilă.
În consecință, Înalta Curte a stabilit că partea în sarcina căreia s-a stabilit amenda judiciară prevăzută de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă pentru introducerea, cu rea-credinţă, a unor cereri principale, accesorii, adiţionale sau incidentale, precum şi pentru exercitarea unor căi de atac vădit netemeinice, prin aceeaşi hotărâre prin care au fost soluţionate aceste cereri, poate formula critici care vizează amendarea sa numai pe calea cererii de reexaminare, neputând supune aceste critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului.
Potrivit art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, introducerea, cu rea-credinţă, a unor cereri principale, accesorii, adiţionale sau incidentale, precum şi pentru exercitarea unei căi de atac, vădit netemeinice, se sancţionează cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei, iar potrivit art. 190 teza a doua din Codul de procedură civilă, amenda se stabileşte în acest caz fie de instanţa în faţa căreia cererea a fost formulată, fie de către instanţa care a soluţionat-o, atunci când acestea sunt diferite.
Pentru a reţine săvârşirea acestei abateri judiciare şi pentru aplicarea amenzii, instanţa stabileşte mai întâi dacă o cerere este „vădit netemeinică”, în sensul că nu are în mod evident niciun fundament, şi mai apoi dacă este formulată „cu rea-credinţă”, sintagmă ce semnifică acea atitudine a unei persoane care săvârşeşte sau omite, în mod conştient, un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale (în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 204 din 9 aprilie 2019, paragrafele 28 şi 31).
Bineînţeles că aprecierea asupra caracterului „vădit netemeinic” al cererii presupune, uneori, o analiză a fondului cauzei. De aceea, instanţa nu se poate pronunţa asupra stabilirii abaterii şi amenzii judiciare printr-o încheiere premergătoare, anterior soluţionării cauzei prin hotărârea finală, fără a se expune unei antepronunţări, ce atrage incompatibilitatea judecătorului, potrivit art. 42 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă.
În jurisprudenţă, din considerente de ordin practic, instanţele au dispus aplicarea amenzii judiciare pentru fapta prevăzută de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, prin aceeaşi hotărâre prin care au soluţionat cererea dedusă judecăţii [sentinţă sau, după caz, decizie, după distincţiile prevăzute la art. 424 alin. (1)-(4) din Codul de procedură civilă], deşi exista şi varianta întocmirii concomitente a unei încheieri executorii de stabilire a amenzii judiciare, cu stricta respectare a dispoziţiilor art. 190 din Codul de procedură civilă.
În aceste condiţii s-a ivit divergenţa de interpretare cu privire la aplicarea art. 191 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul că partea poate formula critici care vizează amendarea sa pe calea apelului/recursului sau numai pe calea cererii de reexaminare.
77. În sprijinul opiniei conform căreia aceste critici pot fi deduse controlului judiciar prin căile de atac de reformare (apel sau recurs) s-a adus un argument de interpretare literală, restrictivă a textului art. 191 alin. (1) din Codul de procedură civilă: „împotriva încheierii prevăzute la art. 190, cel obligat la amendă sau despăgubire va putea face numai cerere de reexaminare (…)”, susţinându-se că împotriva sentinţei/deciziei prin care se stabileşte amenda judiciară pentru formularea unei cereri cu rea-credinţă poate fi exercitată calea de atac de reformare de drept comun.
Acest argument de interpretare nu poate fi primit, întrucât vine în contradicţie cu principiul legalităţii căii de atac, prevăzut de art. 457 din Codul de procedură civilă, precum şi cu regimul derogatoriu al reglementării căii de atac în materia amenzilor judiciare, în privinţa termenului de exercitare, a instanţei competente, a procedurii de judecată şi a caracterului definitiv al încheierii [art. 191 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă]. Astfel, denumirea hotărârii prin care se stabileşte amenda judiciară nu poate determina un regim juridic diferit al căii de atac prin care partea sancţionată solicită să se revină asupra amenzii sau să se dispună reducerea acesteia.
Aşadar, cererea de reexaminare reglementată de art. 191 din Codul de procedură civilă este singura cale de atac specifică, de retractare, aplicabilă pentru unitate de tratament şi în ipoteza în care sancţiunea amenzii judiciare a fost stabilită prin sentinţă sau decizie, iar nu prin încheiere.
În această situaţie, partea sancţionată va putea exercita două căi de atac:
(i) apelul sau recursul împotriva hotărârii judecătoreşti prin care a fost soluţionată cauza, în măsura în care aceasta este susceptibilă de exerciţiul căilor de atac de reformare, iar partea are interes să exercite aceste căi de atac, de competenţa instanţelor ierarhic superioare;
(ii) cererea de reexaminare împotriva dispoziţiei de amendare din cuprinsul aceleiaşi hotărâri, de competenţa unui alt complet din cadrul instanţei care a pronunţat hotărârea.
Această interpretare nu contravine principiului unicităţii căii de atac, concretizat în dispoziţiile art. 460 alin. (2) şi (5) din Codul de procedură civilă, deoarece măsura stabilirii amenzii judiciare nu reprezintă soluţionarea unei cereri accesorii, ci se dispune de instanţă din oficiu, indiferent că o parte din proces a sesizat sau nu necesitatea aplicării acestei sancţiuni autorului cererii vădit netemeinice. Dispoziţia de aplicare a amenzii judiciare pentru fapta prevăzută de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă nu constituie o soluţie dată unei cereri principale, accesorii ori incidentale, ci este expresia puterii recunoscute judecătorului de a sancţiona exercitarea abuzivă a dreptului procesual de sesizare a instanţei cu cereri vădit netemeinice, complementar soluţiei date acestor cereri.
În sprijinul interpretării de mai sus poate fi adusă, pentru identitate de raţiune, soluţia adoptată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 7 din 8 decembrie 2014, care a statuat că „partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul căilor de atac de reformare, apelul sau recursul”.
În considerentele acestei decizii a fost înlăturat unul dintre argumentele aduse în susţinerea opiniei contrare celei adoptate, constând în aceea că în materia cererilor de reexaminare legiuitorul a prevăzut, spre exemplu în cazul art. 1085 din Codul de procedură civilă de la 1865 sau art. 191 alin. (1) din Legea nr. 134/2010, că se poate face numai cerere de reexaminare. În schimb, în cazul cererii de reexaminare exercitate în condiţiile art. 18 din Legea nr. 146/1997, legiuitorul nu face o asemenea menţiune.
Prin utilizarea argumentului de interpretare logică a fortiori, rezultă că folosirea adverbului „numai” imprimă ideea de exclusivitate a căii de atac a reexaminării, în defavoarea căilor de atac de reformare. Limitarea posibilităţii părţii în sarcina căreia s-a stabilit amenda judiciară de a formula critici care vizează amendarea sa exclusiv prin intermediul cererii de reexaminare nu încalcă dreptul de acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.
Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a statuat în mod constant că această soluţie legislativă nu contravine prevederilor art. 6 din Convenţie, întrucât acestea se referă exclusiv la soluţionarea în fond a cauzei, or cererea de reexaminare nu presupune o judecare pe fond a litigiului. Nu sunt încălcate nici prevederile art. 13 din Convenţie privind dreptul la un recurs efectiv, întrucât în cadrul cererii de reexaminare sunt analizate legalitatea şi temeinicia sancţiunii amenzii, precum şi elementele necunoscute la momentul aplicării acesteia. Totodată, Curtea a constatat că reglementarea criticată prevede doar aplicarea unor amenzi în cazul exercitării cu rea-credinţă a unor drepturi procesuale, iar faptul că împotriva încheierii de stabilire a amenzii se poate face numai cerere de reexaminare, aceasta soluţionându-se de către un alt complet decât cel care a stabilit amenda sau despăgubirea, nu poate constitui o încălcare a vreunei norme constituţionale sau convenţionale invocate, întrucât instanţa nu soluţionează fondul litigiului (în acest sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, paragrafele 23 şi 24).
Este adevărat că soluţia pe care o va pronunţa completul învestit cu soluţionarea cererii de reexaminare a amenzii judiciare depinde de soluţia pe care instanţa de apel sau recurs o va pronunţa cu privire la cererea principală, accesorie sau incidentală ori pentru exercitarea căii de atac, respinsă ca vădit neîntemeiată, în virtutea legăturii logice dintre cele două chestiuni, însă această împrejurare nu este de natură a conduce la concluzia necesităţii efectuării concomitente a controlului judiciar printr-o cale de atac unică, cu încălcarea normelor de ordine publică care reglementează cererea de reexaminare.
În acest sens, partea interesată are la dispoziţie mijloace procesuale specifice pentru a preveni pronunţarea ori pentru a schimba o eventuală încheiere a instanţei de reexaminare care să fie contradictorie deciziei pronunţate în căile de atac de reformare. Astfel, în mod preventiv, partea are posibilitatea să solicite, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, suspendarea soluţionării cererii de reexaminare până la soluţionarea căii de atac declarate împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea ca vădit netemeinică.
Pe de altă parte, în ipoteza în care cererea de reexaminare a fost respinsă, iar ulterior, în urma soluţionării apelului sau recursului, s-a constatat că cererea care a stat la baza aplicării amenzii nu este vădit netemeinică, partea are posibilitatea formulării cererii de revizuire prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, întrucât s-a schimbat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.
Din perspectiva instanţei superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac (apel sau recurs), prin care sunt formulate critici cu privire la amenda judiciară, aceasta o poate respinge ca inadmisibilă sau, după caz, o poate califica/recalifica drept cerere de reexaminare şi dispune declinarea ei la instanţa inferioară, soluţiile oferite de art. 457 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă, precum şi prin Decizia nr. 19 din 24 octombrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii fiind pe deplin aplicabile şi în prezenta ipoteză.
În concluzie, este corectă prima opinie exprimată, potrivit căreia împotriva măsurii aplicării amenzii judiciare pentru fapta prevăzută de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă se poate exercita numai cererea de reexaminare, în condiţiile art. 191 din Codul de procedură civilă, indiferent de tipul hotărârii (încheiere, sentinţă sau decizie) prin care a fost aplicată amenda judiciară.
Partajează acest conținut:
