Instanţa nu poate impune persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să execute obligaţia de a nu conduce anumite vehicule stabilite de instanţă pe o perioadă mai mică decât durata termenului de supraveghere prevăzut

Prin Decizia nr. 71/2023 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1052 din 21 noiembrie 2023, Înalta Curte a admis sesizarea formulată de Curtea Militară de Apel Bucureşti, în Dosarul nr. 1/751/2023, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

”Dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 85 alin. (2) lit. g) din Codul penal, instanţa poate impune persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să execute obligaţia de a nu conduce anumite vehicule stabilite de instanţă pe o perioadă mai mică decât durata termenului de supraveghere prevăzut la art. 84 din Codul penal”

În consecință, Înalta Curte a stabilit că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 85 alin. (2) lit. g) din Codul penal, instanţa nu poate impune persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să execute obligaţia de a nu conduce anumite vehicule stabilite de instanţă pe o perioadă mai mică decât durata termenului de supraveghere prevăzut de art. 84 din Codul penal.

În motivarea deciziei, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că instituţia amânării aplicării pedepsei, introdusă prin Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, reprezintă o măsură de individualizare a pedepsei, instituind prerogativa instanţei de judecată ca, în anumite condiţii, atunci când apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, să stabilească pedeapsa, dar să dispună amânarea aplicării acesteia, fixând un termen de supraveghere de 2 ani, imperativ prevăzut de dispoziţiile art. 84 din Codul penal.

Această instituţie se regăseşte în reglementări similare în sistemele de drept europene, de exemplu în dreptul francez (art. 132-60 din Codul penal) sau în dreptul german (§ 59 şi următoarele din Codul penal). Potrivit legislaţiei franceze, instanţa poate amâna pronunţarea pedepsei în condiţiile şi după modalităţile definite la articolul 132-60, atunci când reiese că reintegrarea vinovatului este în curs de a fi admisă, că paguba produsă este pe cale să fie reparată şi că tulburarea rezultată în urma infracţiunii va înceta. Între altele, persoana poate beneficia de măsurile de ajutor destinate favorizării reintegrării sale sociale.

Din perspectiva dispoziţiilor Codului penal, instanţa de judecată poate dispune motivat amânarea aplicării pedepsei cu amendă sau cu închisoare de cel mult 2 ani stabilite cu privire la inculpat, dacă sunt îndeplinite condiţii cumulative impuse de art. 83 din Codul penal şi se apreciază, ţinând seama de persoana infractorului, în funcţie de conduita avută de acesta înainte şi după comiterea infracţiunii şi de posibilităţile sale de îndreptare, că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pe durata unui termen de supraveghere.

Conform art. 84 alin. (1) şi (2) din Codul penal, termenul de supraveghere este de 2 ani şi se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei. Pe durata acestui termen, persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte măsurile de supraveghere şi să execute obligaţiile ce îi revin, în condiţiile stabilite de instanţă.

Dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal definesc termenul de supraveghere sau durata supravegherii ca fiind intervalul de timp în care persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, liberarea condiţionată ori o măsură educativă neprivativă de libertate, în cazul minorilor, trebuie să respecte obligaţiile ori măsurile de supraveghere dispuse de instanţă în sarcina sa.

În conţinutul art. 85 alin. (1) şi (2) din Codul penal sunt prevăzute atât măsurile ce trebuie aplicate persoanei faţă de care se dispune amânarea aplicării pedepsei, cât şi obligaţiile pe care instanţa le poate impune acestei persoane.

Pe întreaga durată a termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte toate măsurile de supraveghere prevăzute de art. 85 alin. (1) din Codul penal, constând în prezentarea la serviciul de probaţiune la datele fixate, legătura directă şi constantă cu consilierul de probaţiune desemnat cu supravegherea, comunicarea schimbărilor intervenite cu privire la locul de muncă, locuinţă, a deplasărilor care depăşesc 5 zile şi a informaţiilor şi documentelor care permit controlul mijloacelor sale de existenţă. În plus, în termenul de supraveghere, instanţa nu poate aprecia asupra oportunităţii reducerii sau încetării măsurilor de supraveghere.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 85 alin. (2) din Codul penal prevăd o serie de obligaţii pe care instanţa le poate impune persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei şi care au rolul de a preveni săvârşirea de noi infracţiuni.

În ceea ce priveşte durata obligaţiilor prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. a)-d) din Codul penal, aceasta este determinată fie prin prevederea unei perioade fixe (obligaţia de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile), fie prin natura obligaţiilor (perioada cursului de pregătire şcolară sau calificare profesională, a programelor de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate ori durata controlului, a tratamentului sau a îngrijirii medicale).

Pentru obligaţiile care presupun o interdicţie, dispoziţiile legale nu prevăd expres o anumită durată, instanţa fiind cea care particularizează obligaţiile prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. e)-g) din Codul penal, prin indicarea în concret a conţinutului obligaţiei, procesul de individualizare neextinzându-se şi asupra perioadei de timp în care este incidentă această obligaţie.

Faptul că, în cazul obligaţiilor prohibitive, în cuprinsul dispoziţiilor art. 85 alin. (2) din Codul penal nu se menţionează în mod expres, datorită specificului fiecăreia dintre ele, că obligaţiile sunt impuse pe durata termenului de supraveghere nu poate conduce la concluzia că instanţa poate dispune impunerea obligaţiei prevăzute de dispoziţiile art. 85 alin. (2) lit. g) din Codul penal pe o durată inferioară termenului de supraveghere, întrucât o asemenea interpretare ar goli de conţinut această normă de drept.

Singurul argument aparent în sprijinul tezei contrare rezidă în dispoziţiile art. 85 alin. (4) din Codul penal, conform cărora „când stabileşte obligaţia prevăzută la alin. (2) lit. e)-g), instanţa individualizează, în concret, conţinutul acestei obligaţii, ţinând seama de împrejurările cauzei”.

Acest argument este uşor de combătut din punct de vedere juridic, având în vedere aspecte de tehnică legislativă, şi anume că, atunci când legiuitorul a vizat un termen variabil, cu referire la alte instituţii de drept substanţial, alături de noţiunea „conţinut” a adăugat şi noţiunea „termen, perioadă sau durată” [de exemplu, art. 66 alin. (1) din Codul penal, art. 74 alin. (1) din Codul penal etc.], ceea ce nu s-a întâmplat în situaţia dispoziţiilor art. 85 alin. (4) din Codul penal.

Astfel, şi în cadrul instituţiei amânării aplicării pedepsei, atunci când legiuitorul a apreciat că o anumită obligaţie poate fi instituită pentru o perioadă de timp diferită de durata termenului de supraveghere de 2 ani, a reglementat-o în mod expres, astfel cum este obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, prevăzută de art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal.

Sistemul de obligaţii impuse pe durata termenului de supraveghere este flexibil şi, în funcţie de conduita ulterioară a persoanei supravegheate, instanţa de judecată îl poate reconfigura, conform art. 87 alin. (1) şi (2) din Codul penal, prin modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, fie prin impunerea unor noi obligaţii, fie prin sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, pentru a asigura persoanei supravegheate şanse sporite de îndreptare.

Instanţa poate dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus iniţial, atunci când apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.

Însă situaţiile care impun modificarea sau chiar încetarea obligaţiilor ca o consecinţă a conduitei persoanei supravegheate nu pot fi anticipate de instanţa de judecată astfel încât aceasta să dispună odată cu amânarea aplicării pedepsei şi executarea unei obligaţii prohibitive pe o perioadă mai mică decât durata termenului de supraveghere.

Prin Decizia nr. 159 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 6 iunie 2018, Curtea Constituţională a reţinut că „. . . legiuitorul a reglementat posibilitatea pentru instanţa de judecată de a dispune, motivat, amânarea aplicării pedepsei dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 83 din Codul penal, stabilind un termen de supraveghere conform art. 84 din acelaşi cod, pe durata căruia condamnatul trebuie să respecte o serie de măsuri de supraveghere prevăzute în art. 85 alin. (1) din Codul penal şi să execute o serie de obligaţii dintre cele prevăzute de art. 85 alin. (2) din Codul penal stabilite de instanţa de judecată. Măsurile de supraveghere care se iau faţă de condamnat pe durata termenului de încercare sunt menite să asigure un control permanent asupra conduitei acestuia, iar instanţa este obligată să le aplice. Dacă, pe parcursul termenului de supraveghere, cel condamnat, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse de instanţă, aceasta revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei, conform art. 88 din Codul penal” (paragraful 21).

O interpretare în sensul în care instanţa de judecată ar putea impune persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să execute obligaţiile prohibitive prevăzute de art. 85 alin. (2) din Codul penal, pe o perioadă inferioară duratei termenului de supraveghere prevăzut de art. 84 din Codul penal, ar afecta esenţa dispoziţiilor legale şi scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea uneia dintre modalităţile de individualizare a pedepsei, respectiv instituţia amânării aplicării pedepsei.

Conform expunerii de motive referitoare la noul Cod penal, în cazul amânării aplicării pedepsei, „instanţa apreciază, ţinând seama de persoana infractorului şi de conduita avută de acesta anterior şi ulterior comiterii infracţiunii, că în raport cu situaţia personală a inculpatului, aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă fixă de 2 ani”.

Totodată, s-a arătat că „pe parcursul acestui termen de supraveghere persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei este supusă unui proces de supraveghere, cu un conţinut flexibil şi variat, care să permită atât verificarea conduitei persoanei (putând fi obligată să nu se deplaseze în anumite locuri, la anumite manifestări sportive ori culturale, sau la alte adunări publice, stabilite de instanţă, să nu comunice cu victima sau cu membrii familiei acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, sau să nu se apropie de acestea etc.) cât şi sprijinirea acesteia pentru a conştientiza riscurile la care se expune prin comiterea de infracţiuni ori de a-i înlesni integrarea socială (putând fi obligat să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile în condiţiile stabilite de instanţă, să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială, să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală etc.)”