Curtea Constituțională a României a decis miercuri, 15 iulie 2026, cu majoritate de voturi, că prevederea din Legea notarilor care permitea încetarea calității de notar public în cazul condamnării pentru o infracțiune considerată „gravă sau care aduce atingere prestigiului profesiei” era neconstituțională, astfel CCR reafirmă că accesul și menținerea într-o profesie nu pot depinde de noțiuni generale, nedefinite de lege și aplicate diferit de la un caz la altul, mai ales atunci când consecința este pierderea dreptului de exercitare a profesiei.
Decizia privește art. 23 alin. (1) lit. f) din Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, în redactarea anterioară modificărilor realizate prin Legea nr. 77/2012. Textul vechi stabilea că funcția înceta în cazul unei condamnări definitive pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni „grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei”. Curtea nu a contestat posibilitatea legiuitorului de a stabili incompatibilități între o condamnare penală și exercitarea funcției de notar. Problema identificată a fost lipsa unor criterii clare prin care să se poată determina ce infracțiune este „gravă” și ce faptă afectează prestigiul profesiei.
Ce prevedea norma declarată neconstituțională
În forma republicată în 2011, art. 23 din Legea nr. 36/1995 enumera situațiile în care înceta calitatea de notar public. Printre acestea se afla, la lit. f), „condamnarea definitivă pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei”. Încetarea calității era constatată sau dispusă, după caz, de ministrul justiției.
Prevederea urmărea un obiectiv legitim: protejarea încrederii publice într-o profesie care implică exercitarea unui serviciu de interes public, autentificarea unor acte și verificarea legalității unor raporturi juridice importante. Notarul public are statutul unei funcții autonome, însă exercită atribuții pentru care credibilitatea, imparțialitatea și respectarea legii sunt esențiale.
Problema nu a fost, prin urmare, existența unei cerințe de integritate. Curtea a sancționat modul în care această cerință fusese formulată. Legea nu spunea dacă gravitatea unei infracțiuni trebuia stabilită în funcție de limitele de pedeapsă, de pedeapsa aplicată efectiv, de natura valorilor sociale încălcate, de legătura faptei cu activitatea notarială sau de împrejurările concrete în care fusese comisă.
Nici expresia referitoare la prestigiul profesiei nu era însoțită de repere verificabile. În aceste condiții, două situații comparabile puteau primi soluții diferite, în funcție de evaluarea autorității chemate să aplice legea.
De ce a considerat CCR că formularea permitea decizii arbitrare
Curtea arată că Legea nr. 36/1995 „nu definește noțiunile” și „nu enumeră infracțiunile” care ar intra în categoriile vizate. Actul normativ nu făcea nici trimitere la alte dispoziții legale prin care conținutul expresiilor să poată fi stabilit.
În absența unor criterii obiective, concluzionează CCR, încetarea calității de notar „depinde de aprecierea subiectivă” a gravității infracțiunii sau a capacității acesteia de a afecta prestigiul profesiei.
Această lipsă de precizie este importantă deoarece consecința prevăzută de lege nu era una minoră sau pur administrativă. Încetarea calității de notar înseamnă imposibilitatea continuării activității profesionale în această funcție, cu efecte directe asupra carierei, veniturilor și statutului juridic al persoanei vizate.
Curtea a raportat norma la trei articole din Constituție: art. 1 alin. (5), privind obligativitatea respectării Constituției și a legilor, art. 16, referitor la egalitatea în drepturi, și art. 41, care garantează dreptul la muncă și libertatea alegerii profesiei.
Din perspectiva art. 1 alin. (5), o lege care produce consecințe atât de importante trebuie să fie suficient de clară, precisă și previzibilă. Persoana căreia i se aplică trebuie să poată înțelege, într-o măsură rezonabilă, ce conduită atrage consecința legală, iar autoritățile trebuie să dispună de repere care să limiteze puterea discreționară.
Invocarea art. 16 privește riscul aplicării neunitare. Constituția stabilește că cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări. Dacă gravitatea și atingerea adusă prestigiului sunt evaluate fără criterii comune, persoane aflate în situații asemănătoare pot fi tratate diferit.
Art. 41 devine relevant deoarece dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, iar alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației este liberă. Exercitarea unei profesii poate fi condiționată prin lege, mai ales în cazul funcțiilor de interes public, dar restricțiile trebuie formulate previzibil și aplicate pe baza unor criterii obiective.
Decizia nu înseamnă că o condamnare penală nu poate avea consecințe profesionale. Ea înseamnă că asemenea consecințe nu pot fi stabilite prin formule care lasă autorităților libertatea de a decide, de la caz la caz și fără repere legale, ce faptă este suficient de gravă pentru a conduce la încetarea funcției.
Precedentul din 2017 privind profesia de avocat
Pentru fundamentarea soluției, CCR a reluat argumentele formulate prin Decizia nr. 225 din 4 aprilie 2017, pronunțată în legătură cu Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat.
În acel caz, Curtea a declarat neconstituțională sintagma „de natură să aducă atingere prestigiului profesiei”, cuprinsă în vechea reglementare privind nedemnitatea avocatului. Judecătorii constituționali au considerat că lipsa clarității și a previzibilității permitea interpretări diferite și crea premisele unei aplicări discriminatorii sau arbitrare.
În cazul notarilor, Curtea a apreciat că argumentele din 2017 sunt aplicabile „mutatis mutandis”.
Cum s-a ajuns la analizarea unei legi modificate în 2012
La prima vedere, momentul pronunțării poate crea confuzie. Prevederea declarată neconstituțională nu mai face parte de mult timp din regimul juridic utilizat în prezent.
Legea nr. 77 din 1 iunie 2012 a modificat amplu Legea notarilor și a rescris art. 23. Noua redactare a eliminat sintagma privind infracțiunile „grave sau care aduce atingere prestigiului profesiei”. Legea modificatoare a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2013.
Potrivit textului introdus atunci, încetarea calității intervenea în cazul condamnării definitive pentru o infracțiune de serviciu sau în legătură cu serviciul ori pentru săvârșirea cu intenție a unei alte infracțiuni. Legiuitorul a renunțat astfel, pentru acest caz de încetare a funcției, la evaluarea caracterului „grav” sau a atingerii aduse prestigiului.
Faptul că norma veche nu mai este în vigoare nu împiedică automat controlul de constituționalitate. În jurisprudența sa, în special prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, CCR a stabilit că poate analiza dispoziții ieșite din vigoare atunci când efectele lor juridice continuă să se producă și norma are legătură cu soluționarea cauzei aflate în fața instanței.
Explicația este una practică: un litigiu început ulterior poate avea ca obiect un raport juridic, un act administrativ sau o situație guvernată de legea aplicabilă la momentul producerii faptelor. Dacă instanțele ar fi obligate să aplice în asemenea dosare o normă veche, dar nu ar exista posibilitatea verificării constituționalității ei, protecția constituțională ar deveni ineficientă.
Ce prevede legea în prezent
În forma actuală a Legii nr. 36/1995, cazul analizat se regăsește la art. 41 alin. (1) lit. f). Calitatea de notar public încetează atunci când, prin hotărâre judecătorească definitivă, s-a dispus condamnarea sau amânarea aplicării pedepsei pentru o infracțiune de serviciu, o infracțiune în legătură cu serviciul sau o altă infracțiune săvârșită cu intenție.
Există însă o nuanță importantă. Noțiunea de atingere adusă prestigiului profesiei nu a dispărut complet din legea actuală. Art. 41 alin. (3) prevede că un notar poate fi menținut în activitate, în anumite situații legate de o infracțiune săvârșită din culpă, dacă se apreciază că fapta nu a adus atingere prestigiului profesiei.
Această dispoziție are un obiect și un mecanism diferite de norma veche analizată de Curte. Comunicatul din 15 iulie nu se pronunță asupra constituționalității sale, astfel că nu se poate concluziona că art. 41 alin. (3) ar fi fost, la rândul său, invalidat.
Partajează acest conținut:





