Folosirea angajaților unei instituții sau societăți pentru lucrări străine de activitatea și interesele angajatorului nu poate fi încadrată, prin ea însăși, ca infracțiune de delapidare, au concluzionat în unanimitate procurorii reuniți la București, în perioada 8-9 decembrie 2025, la întâlnirea procurorilor șefi de secție din cadrul principalelor structuri de parchet din România.
Problema ridicată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj
Întrebarea supusă dezbaterii a fost formulată în termeni direcți: dacă resursa umană poate reprezenta obiect material al infracțiunii de delapidare.
Problema apare în situațiile în care persoane cu atribuții de conducere sau de administrare folosesc angajații instituției ori societății pentru activități care nu sunt realizate în interesul și scopul angajatorului.
În esență, procurorii au analizat dacă timpul de muncă și activitatea angajaților pot fi incluse în categoria „altor bunuri” la care se referă norma de incriminare a delapidării.
O faptă nu poate fi calificată drept delapidare numai pentru că produce un prejudiciu angajatorului sau pentru că implică folosirea necorespunzătoare a unor resurse aflate la dispoziția unei persoane. Pentru existența acestei infracțiuni trebuie să fie îndeplinite toate condițiile prevăzute de norma penală, inclusiv cele referitoare la obiectul asupra căruia este exercitată conduita incriminată.
Prima opinie: angajații nu sunt bani, valori sau alte bunuri
Potrivit primei opinii prezentate în cadrul dezbaterii, obiectul material adiacent al infracțiunii de delapidare este reprezentat de „banii, valorile sau alte bunuri” la care se referă textul de incriminare.
Susținătorii acestei interpretări au considerat că noțiunile utilizate de lege nu pot fi extinse astfel încât să includă resursa umană. O asemenea extindere ar depăși limitele textului penal și ar putea aduce atingere principiului legalității incriminării.
„Obiectul material al infracțiunii de delapidare, prin raportare la obiectul juridic secundar, îl reprezintă banii, valorile sau alte bunuri, o interpretare largă a noțiunii de valori sau alte bunuri aducând atingere principiului legalității incriminării.”
În această interpretare, folosirea angajaților pentru alte lucrări decât cele realizate în interesul și scopul angajatorului nu poate constitui elementul material al delapidării. Conduita ar putea intra, în funcție de împrejurări și de îndeplinirea condițiilor legale, în sfera abuzului în serviciu sau a unei alte infracțiuni de serviciu.
Această opinie pornește de la distincția dintre persoanele angajate și bunurile care fac parte din patrimoniul instituției. Angajații desfășoară o activitate în temeiul unui raport de muncă sau de serviciu, însă nu sunt bunuri aparținând persoanei juridice.
A doua opinie: folosirea forței de muncă poate constitui delapidare
În cadrul practicii judiciare a fost exprimată și o interpretare diferită. Potrivit acesteia, folosirea forței de muncă a angajaților unei instituții pentru alte activități decât cele specifice societății sau instituției angajatoare ar putea întruni condițiile de tipicitate ale infracțiunii de delapidare.
Această interpretare privește activitatea prestată de angajați ca pe o resursă cu valoare economică pusă la dispoziția instituției. Folosirea sa în alte scopuri ar putea produce un prejudiciu angajatorului, în special prin plata salariilor pentru activități care nu au servit intereselor acestuia.
Documentul furnizat nu dezvoltă însă argumentele juridice suplimentare ale susținătorilor acestei opinii și nu indică hotărâri judecătorești concrete în care această interpretare ar fi fost aplicată. De asemenea, nu sunt prezentate date privind numărul cauzelor în care problema a apărut sau consecințele soluțiilor pronunțate.
De ce a fost respinsă includerea resursei umane în sfera delapidării
Opinia susținută de Institutul Național al Magistraturii și acceptată de participanți a fost cea potrivit căreia resursa umană nu poate reprezenta obiect material al delapidării.
Argumentația pornește de la structura juridică a infracțiunii prevăzute de articolul 295 din Codul penal. Potrivit materialului întâlnirii, delapidarea nu are un obiect material principal, întrucât valoarea socială protejată în principal este reprezentată de relațiile de serviciu.
În același timp, infracțiunea are un obiect material adiacent, indicat chiar de norma de incriminare: bani, valori sau alte bunuri.
Documentul explică sensul acestor categorii. Prin „bani” sunt avute în vedere moneda metalică și bancnotele. În categoria „valorilor” intră instrumente precum cecurile, titlurile de credit sau obligațiunile. Noțiunea de „alte bunuri” acoperă bunurile care au valoare economică.
Potrivit opiniei acceptate, caracteristica esențială este existența unei valori economice intrinseci și apartenența bunului la patrimoniul instituției sau persoanei juridice.
„Bunurile la care se referă norma de incriminare trebuie să aibă o valoare economică intrinsecă”, se arată în materialul dezbaterii.
Această condiție este pusă în legătură cu urmarea imediată secundară a delapidării, reprezentată de prejudiciul produs instituției sau persoanei juridice cu care autorul se află în raporturi de serviciu, ca urmare a realizării uneia dintre variantele elementului material al infracțiunii.
Prin urmare, forța de muncă a angajaților nu reprezintă un bun aflat în patrimoniul angajatorului: „Resursa umană a unei persoane juridice, mai precis angajații acesteia, nu poate constitui obiect material adiacent al infracțiunii de delapidare deoarece forța de muncă a unei persoane juridice nu reprezintă un bun cu o valoare economică intrinsecă, care face parte din patrimoniul acesteia.”
Distincția este importantă. Activitatea angajaților are, în mod evident, o relevanță economică pentru angajator, iar utilizarea lor în alte scopuri poate genera costuri și prejudicii. Totuși, potrivit interpretării adoptate, această relevanță economică nu transformă persoanele sau forța lor de muncă într-un bun patrimonial care poate fi însușit, folosit sau traficat în sensul specific al infracțiunii de delapidare.
Cu alte cuvinte, existența unui cost suportat de instituție nu este suficientă pentru a include resursa umană în categoria „altor bunuri”. Calificarea juridică trebuie să pornească de la natura obiectului asupra căruia se exercită fapta, nu doar de la posibilitatea producerii unei pagube.
Posibila încadrare ca infracțiune de serviciu
Respingerea încadrării ca delapidare nu exclude posibilitatea existenței unei alte infracțiuni. Folosirea angajaților pentru lucrări care nu sunt realizate în interesul și scopul angajatorului poate fi analizată în raport cu alte norme penale.
În prima opinie prezentată în cadrul dezbaterii este menționat, cu titlu de posibilitate, abuzul în serviciu. O asemenea încadrare ar depinde de circumstanțele concrete și de îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru infracțiunea analizată. Documentul nu oferă detalii despre aceste condiții și nici nu stabilește o soluție aplicabilă în mod automat tuturor situațiilor.
Prin urmare, concluzia reuniunii privește delimitarea negativă a delapidării: resursa umană nu poate fi obiectul material adiacent al acestei infracțiuni. Stabilirea unei eventuale alte răspunderi penale rămâne dependentă de faptele și probele din fiecare cauză.
Principiul legalității, în centrul dezbaterii
Unul dintre argumentele centrale ale opiniei adoptate este principiul legalității incriminării. Acesta impune ca faptele considerate infracțiuni și condițiile răspunderii penale să fie prevăzute de lege într-o manieră suficient de clară.
Se arată că o interpretare prea largă a noțiunii de „alte bunuri” ar risca să extindă domeniul de aplicare a delapidării dincolo de sensul normei penale. Includerea forței de muncă în această categorie ar presupune tratarea unei activități umane ca bun patrimonial, deși textul analizat se referă la bani, valori și alte bunuri cu valoare economică intrinsecă.
Poziția acceptată urmărește astfel păstrarea unei delimitări clare între diferitele infracțiuni de serviciu. Faptul că o conduită poate fi considerată necorespunzătoare, prejudiciabilă sau contrară obligațiilor de serviciu nu permite, în lipsa tuturor elementelor cerute de lege, calificarea sa drept delapidare.
Această delimitare este relevantă atât pentru activitatea organelor de urmărire penală, cât și pentru persoanele cercetate și pentru instituțiile prejudiciate. Încadrarea juridică determină norma aplicabilă, elementele care trebuie dovedite și natura acuzației formulate.
„Dacă resursa umană poate reprezenta obiect material al infracțiunii de delapidare
(Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj)
S-a pus problema, în practica judiciară, dacă resursa umană poate constitui obiectul material al infracțiunii de delapidare.
Într-o opinie, s-a considerat că obiectul material al infracțiunii de delapidare, prin raportare la obiectul juridic secundar, îl reprezintă banii, valorile sau alte bunuri, o interpretare largă a noțiunii de valori sau alte bunuri aducând atingere principiului legalității incriminării, astfel încât folosirea resursei umane, în speță a angajaților, pentru alte lucrări decât cele efectuate în interesul și în scopul angajatorului ar putea constitui elementul material al infracțiunii de abuz în serviciu, iar nu al infracțiunii de delapidare.
Într-o altă opinie, s-a apreciat că folosirea forței de muncă, respectiv a angajaților instituțiilor, pentru desfășurarea altor activități decât cele specifice în cadrul societății angajatoare întrunește condițiile de tipicitate ale infracțiunii de delapidare.
În opinia noastră, prima opinie este corectă.
Infracțiunea de delapidare prevăzută de art. 295 C. pen. nu are un obiect material principal, având în vedere valoarea socială protejată, constând în relațiile de serviciu.
Obiectul material adiacent al acestei infracțiuni, conform normei de incriminare, este reprezentat de bani, valori sau alte bunuri. Prin noțiunea de bani, legiuitorul are în vedere moneda metalică și de hârtie, respectiv bancnotele; prin cea de valori se înțeleg cecuri, titluri de credit, obligațiuni etc., iar prin cea de alte bunuri se au în vedere orice alte bunuri care au valoare economică.
Astfel, bunurile la care se referă norma de incriminare trebuie să aibă o valoare economică intrinsecă, având în vedere faptul că urmarea imediată secundară a infracțiunii de delapidare constă în prejudiciul produs instituției sau persoanei juridice cu care făptuitorul se află în raporturi de serviciu⁴⁰, ca urmare a realizării uneia dintre variantele alternative ale elementului material.
În aceste condiții, resursa umană a unei persoane juridice, mai precis angajații acesteia, nu poate constitui obiect material adiacent al infracțiunii de delapidare, deoarece forța de muncă a unei persoane juridice nu reprezintă un bun cu o valoare economică intrinsecă, care face parte din patrimoniul acesteia.
De aceea, folosirea resursei umane, mai precis a angajaților, pentru alte lucrări decât cele efectuate în interesul și în scopul angajatorului nu ar putea reprezenta infracțiunea de delapidare, ci, eventual, o altă infracțiune de serviciu.
În unanimitate, a fost agreată opinia INM.”
Partajează acest conținut:





