Mărturia unui cadru medical care a făcut voluntariat la Dumbrava. „Am descoperit că Dumnezeu schimbă vieți și poartă de grijă în cele mai neașteptate și mai frumoase moduri.”

În contextul dezbaterilor din jurul centrului social de la Dumbrava, continuă să apară mărturii ale persoanelor care au trecut pragul așezământului, fie ca beneficiari, fie ca voluntari.

Una dintre acestea îi aparține Adelei Olivia Popescu, asistent medical, care a relatat, într-o postare amplă, experiența trăită în urmă cu mai bine de un deceniu.

Potrivit acesteia, primul contact cu Dumbrava a avut loc în vara anului 2015, după ce, cu câteva luni înainte, i-a scris lui Viorel Pașca pentru a-l întreba dacă poate desfășura, împreună cu fiica sa, Denisa, o săptămână de voluntariat în timpul vacanței de vară. 

În anul 2014 am aflat despre Casa Dumbrava. Nu știam atunci că urma să devină unul dintre cele mai importante locuri din viața mea și că experiența trăită acolo avea să-mi schimbe pentru totdeauna felul în care privesc iubirea, slujirea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

În luna decembrie i-am scris lui Viorel și l-am întrebat dacă, în vara anului următor, mi-ar permite să desfășor împreună cu fiica mea, Denisa, o săptămână de voluntariat în timpul vacanței de vară. Mi-a răspuns cu multă căldură și simplitate că suntem binevenite și că trebuie doar să-l anunț cu câteva zile înainte de sosire.

Au trecut lunile, iar vara lui 2015 a venit. Intrasem în concediul de odihnă și aveam și câteva zile libere rămase. Aproape o lună întreagă eram liberă. Denisa era în vacanță și am simțit că venise momentul să pornim spre Dumbrava.

Perioada aceea era una dintre cele mai grele din viața mea. Sufletește eram apăsată de multe lucruri, iar financiar îmi era foarte greu. Îmi amintesc și acum cu cât sacrificiu am strâns fiecare bănuț pentru biletele de drum. Dar dorința de a ajunge acolo era mai mare decât toate greutățile.

Ne-am făcut bagajele, l-am luat și pe Fighty, bichonul nostru drag, și ne-am urcat într-un microbuz. Nici nu plecaserăm bine și aventura începuse deja.

Șoferul a vrut să bage cușca lui Fighty în cala de bagaje pentru aproape cinci ore de drum. Când am auzit, am simțit că mi se strânge inima. Temperaturile erau foarte ridicate și nu puteam accepta ca un suflet atât de mic să fie închis acolo fără aer.

I-am spus șoferului că, dacă Fighty merge în cala de bagaje, atunci merg și eu împreună cu el.

Din fericire, oamenii din microbuz au intervenit. Au explicat cățelușul s-ar putea sufoca din cauza căldurii și a lipsei de oxigen. După multe discuții, șoferul a cedat, iar Fighty a rămas cu noi. A fost prima lecție a călătoriei: atunci când oamenii aleg să fie buni, lucrurile se schimbă.

Ajunși la Oradea, am fost așteptați de Viorel. Înainte să plecăm spre Dumbrava, ne-a dus la un restaurant și ne-a oferit o masă caldă. A fost un gest simplu, dar pentru noi a însemnat enorm. Ne-am simțit primite cu drag încă din prima clipă.

Când am ajuns la Dumbrava și am intrat pe poartă, am fost întâmpinate de Flori, soția lui Viorel. Ne-a îmbrățișat cu un zâmbet atât de sincer și de cald, încât am avut impresia că ne cunoaștem de o viață întreagă.

Din primul moment ne-am simțit acasă.

Ne-au arătat camera în care urma să fim cazate, iar apoi aventura a început cu adevărat.

Viorel mi-a prezentat beneficiarii caselor. Îi cunoștea pe fiecare în parte și știa povestea fiecăruia. Erau aproximativ 250 de oameni, fiecare cu durerea lui, cu neputințele lui și cu nevoia lui de iubire.

Am intrat în cabinetul medical, am răsfoit dosarele și mi-am luat trusa medicală. Din acel moment am început să fac ceea ce știam mai bine.

Acolo am pansat cele mai urâte răni din viața mea.

Acolo am simțit pentru prima dată mirosul cangrenei.

Acolo am văzut persoane nou-sosite cu plăgi în care existau viermi.

Acolo am înțeles cât de mult poate suferi un om și cât de important este să existe cineva care să-i fie aproape.

Inima îmi era cât un purice de durere și, în același timp, mai mare decât cerul de bucuria că puteam să ajut.

În timp ce eu îngrijeam răni și alinăm suferințe, Denisa își găsea propriul mod de a iubi oamenii. Îi îmbrățișa, le curăța fructele, îi plimba cu căruciorul, le citea și petrecea timp cu ei si din păcate a fost si momente triste… S au scris si cruci…

Am ajutat la tot ce era nevoie.

Salvările soseau in plina zi dar si in plină noapte.

La vremea aceea exista și „Școala de amiază” pentru copiii nevoiași din sat. Primeau zilnic două mese calde, ajutor la teme și, în fiecare joi, baie generală și haine curate.

Denisa era pasionată de mică de gastronomie. Cei de acolo au observat acest lucru și i-au permis să pregătească gogoși pentru aproximativ douăzeci de copii.

Nu voi uita niciodată cum îmi clocotea inima în piept privind-o.

În acel moment am înțeles că dragostea, bunătatea și valorile pe care am încercat să i le transmit prinseseră rădăcini adânci în sufletul ei.

Săptămâna de voluntariat se apropia de sfârșit și urma să ne întoarcem acasă.

Dar Dumnezeu avea alte planuri.

Într-o seară se discuta organizarea unei tabere pentru copiii defavorizați din satele în care se aflau casele Dumbrava. Tabăra se numea „Prima Tabără”.

Tocmai atunci au aflat că asistenta voluntară care trebuia să participe nu mai putea veni.

Am acceptat imediat să merg eu.

Am pregătit trusele de prim ajutor, acordurile părinților, informațiile despre alergii, problemele medicale și numerele de telefon. Știam că pentru mulți copii era prima călătorie cu autocarul și am vrut să fiu pregătită pentru orice.

Așa că am făcut câte o punguță cu șervețele pentru fiecare copil în cazul în care avea greață pe drum.

În același timp am acceptat să fiu și ajutor de bucătar în tabără.

Mi-am făcut analizele coproparazitologice și coprologice, am obținut adeverința medicală necesară și am pornit la drum.

Pungile pregătite s-au dovedit extrem de utile.

Spre finalul călătoriei, un copil a început să verse. Apoi încă unul. Și încă unul.

Lavi Dani Drumea învățătorii, au fost alături de mine și împreună am reușit să gestionăm situația.

Mai târziu am glumit spunând că bine măcar că nu s-a molipsit și șoferul.

Așa a început a doua săptămână petrecută la Dumbrava.

Tabăra a fost extraordinar de frumoasă.

Pentru mine a însemnat muncă de dimineața până seara. Intram în bucătărie la ora opt și ieșeam aproape la nouă seara. Între timp acordam primul ajutor ori de câte ori era nevoie: o durere de ureche, o măsea, o zgârietură, un genunchi julit.

Eram foarte obosită, dar fericită.

După terminarea taberei ne-am întors la bunicii de la Dumbrava și ne-am continuat activitatea.

Îi iubeam, îi ascultam, ne jucam cu ei și ajutam oriunde era nevoie.

Poarta era mereu deschisă.

În fiecare zi veneau voluntari și donatori.

Era o forfotă continuă și frumoasă.

Fiecare făcea ceea ce știa mai bine.

Asistente medicale, frizerițe, pedichiuriste, oameni cu diferite meserii și daruri.

Le vopseam părul femeilor, le făceam unghiile, cântam împreună, ne rugam împreună.

Bărbații construiau case, tundeau iarba, tăiau lemne pentru iarnă și reparau tot ce era nevoie.

Nu eram doar voluntari.

Eram o familie.

Acolo am învățat pentru prima dată ce înseamnă dragostea agape — dragostea care se jertfește fără să aștepte nimic în schimb.

Acolo am văzut oameni care își dăruiau timpul, puterea, talentul și resursele doar pentru ca altcineva să trăiască puțin mai bine.

Așa au trecut aproape patru săptămâni.

Patru săptămâni care mi-au schimbat viața.

La plecare, un prieten a venit cu mașina să ne ducă acasă pentru ca Fighty să nu mai treacă prin experiența dificilă din microbuz.

Știind prin ce perioadă grea treceam, Flori si Viorel mi- au zis:

„Dumnezeu poartă de grijă, Adela. Banii din donații sunt pentru oamenii aflați în nevoie, acum ai o perioada cu nevoi , vrem să te binecuvântăm și pe tine.”

Mi-au întins o sută de euro.

Am plâns.

Pentru mine și pentru Denisa acei bani reprezentau o adevărată binecuvântare.

Apoi am văzut portbagajul mașinii umplut până la refuz cu alimente: carne, conserve, paste, ulei, legume, pâine și multe alte bunătăți.

Dar cel mai mult era plin de iubire.

Așa se iubește la Dumbrava.

Toți voluntarii primeau hrană și grijă.

Flori gătea zilnic pentru zeci de oameni.

Am avut bucuria să gătesc și eu alături de ea și pot spune cu toată sinceritatea că face o mâncare extraordinar de gustoasă.

La un moment dat mi s-a propus să rămân la Dumbrava ca asistent medical.

Eram atât de aproape să-mi dau demisia de la Spitalul Municipal Turda, după ani buni de activitate, și să-mi dedic viața celor mai nevoiași oameni pe care îi întâlnisem vreodată.

Acolo era atât de multă iubire.

Atât de multă armonie.

Și atât de mare nevoie de oameni care să iubească pe cei mai oropsiți dintre semenii noștri.

Totuși, în inima mea exista și un alt vis.

Îmi doream ca Marius să-mi devină soț și visam la o familie frumoasă și unită.

Nu a fost o alegere ușoară.

Dar Dumnezeu mi-a împlinit și acest vis.

Astăzi sunt recunoscătoare că am o familie frumoasă și, în același timp, că Dumbrava a rămas parte din viața noastră.

Am continuat să mergem acolo și după căsătorie, împreună cu Marius, chiar dacă doar pentru două sau trei zile de fiecare dată.

De fiecare dată când trec pe poarta Dumbravei simt același lucru pe care l-am simțit în prima zi.

Că am ajuns acasă.

Ar fi imposibil să scriu tot ce am trăit acolo. Poate că nici zece la sută din amintiri nu au încăput în aceste rânduri.

Dar dacă cineva m-ar întreba ce am găsit la Dumbrava, răspunsul meu ar fi simplu:

Am găsit oameni care L-au lăsat pe Dumnezeu să lucreze prin mâinile lor.

Am găsit dragostea agape.

Am găsit o familie.