ÎCCJ: victima poate renunța la judecarea ordinului de protecție, chiar dacă cererea a fost introdusă de procuror

Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, prin Decizia nr. 82 din 22 iunie 2026, că victima violenței domestice poate renunța la judecarea cererii de emitere a unui ordin de protecție chiar și atunci când cererea a fost introdusă de procuror în numele său. Hotărârea, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, are caracter obligatoriu pentru instanțe și clarifică o controversă apărută după modificarea Legii nr. 217/2003 prin Legea nr. 232/2025.

În termeni simpli, ÎCCJ a spus că abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 nu a șters dreptul victimei de a renunța la proces. Chiar dacă textul special care prevedea expres această posibilitate a dispărut din lege, dreptul victimei subzistă în temeiul regulilor generale din Codul de procedură civilă, în special art. 406 privind renunțarea la judecată și art. 93 privind efectele acțiunii pornite de procuror față de titularul dreptului.

O decizie care restabilește rolul victimei în centrul procedurii

Prin Decizia nr. 82/2026, ÎCCJ a admis sesizările conexate formulate de Tribunalul Iași – Secția I civilă, în dosarul nr. 46054/245/2025, și de Tribunalul Sibiu – Secția I civilă, în dosarul nr. 2427/306/2026. Ambele instanțe au întâmpinat aceeași dificultate juridică, generată de modificările legislative recente în materia ordinului de protecție.

Înalta Curte a stabilit că, în interpretarea și aplicarea art. 406 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 2 alin. (2), art. 92 alin. (1) și art. 93 din același cod, precum și prin raportare la art. I pct. 2 din Legea nr. 232/2025, victima poate renunța la judecarea cererii de emitere a ordinului de protecție atunci când cererea este introdusă de procuror în numele victimei, conform art. 40 alin. (3) lit. a) sau art. 34 alin. (6) din Legea nr. 217/2003.

Această formulare are o miză juridică precisă. Procurorul poate avea rol activ în declanșarea procedurii de protecție, însă, atunci când acționează în numele victimei, nu o substituie definitiv și nu îi anulează posibilitatea de a dispune de proces. Victima rămâne titularul interesului protejat, iar Codul de procedură civilă îi recunoaște dreptul de a se prevala de mecanismele de dispoziție procesuală, inclusiv renunțarea la judecată.

În limbaj practic, decizia înseamnă că instanțele nu vor putea respinge automat o cerere de renunțare formulată de victimă doar pe motiv că ordinul de protecție a fost cerut de procuror. Judecătorul va trebui să analizeze cererea în cadrul regulilor procedurale aplicabile, dar punctul de plecare este acum clar: abrogarea art. 43 nu a eliminat dreptul victimei de a renunța.

Sesizarea de la Tribunalul Iași

Prima sesizare, formulată de Tribunalul Iași – Secția I civilă în dosarul nr. 46054/245/2025, a pus problema într-o manieră directă. Instanța a constatat admisibilă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dacă abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 suprimă definitiv posibilitatea victimei de a renunța la judecata cauzei atunci când cererea pentru emiterea unui ordin de protecție este formulată de procuror sau dacă posibilitatea de a renunța la judecata cauzei subzistă în temeiul art. 406 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 93 din același cod, ca norme cu caracter general.

Formularea Tribunalului Iași surprinde exact tensiunea juridică apărută după modificarea legislativă. Pe de o parte, exista un text special care fusese abrogat. Pe de altă parte, existau norme generale în Codul de procedură civilă care păreau să ofere în continuare soluția. Instanța ieșeană nu a tratat chestiunea ca pe o simplă problemă de aplicare a legii, ci ca pe una de interpretare cu potențial de practică neunitară.

Prin încheierea de suspendare, Tribunalul Iași a dispus înaintarea sesizării către ÎCCJ și suspendarea judecății cauzei în temeiul art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, până la soluționarea sesizării privind dezlegarea chestiunii de drept. Încheierea a fost pronunțată fără cale de atac.

Această suspendare este relevantă nu doar procedural, ci și instituțional. Ea arată că instanța de control judiciar a considerat că soluția în cauza concretă depindea de interpretarea unei norme de drept asupra căreia exista o îndoială serioasă. În asemenea situații, mecanismul hotărârii prealabile are rolul de a preveni apariția unor soluții divergente la nivel național.

Sesizarea Tribunalului Sibiu: aceeași problemă, formulată prin raportare la Legea nr. 232/2025

A doua sesizare a venit de la Tribunalul Sibiu – Secția I civilă, în dosarul nr. 2427/306/2026, având ca obiect ordin de protecție, în stadiul procesual al recursului. La termenul din 16 martie 2026, completul Recurs 1 a constatat admisibilă sesizarea ÎCCJ și a formulat chestiunea de drept prin raportare directă la art. I pct. 2 din Legea nr. 232/2025.

Întrebarea Tribunalului Sibiu a fost cum se interpretează și se aplică prevederile art. I pct. 2 din Legea nr. 232 din 12 decembrie 2025, prin care a fost abrogat art. 43 din Legea nr. 217/2003, în corelare cu art. 2 și art. 93 din Codul de procedură civilă.

Dacă sesizarea de la Iași a întrebat explicit dacă dreptul victimei a fost „suprimat definitiv”, sesizarea de la Sibiu a insistat pe problema de metodă juridică: cum trebuie citită abrogarea art. 43 în raport cu normele generale din Codul de procedură civilă. Împreună, cele două sesizări au oferit ÎCCJ cadrul complet pentru a tranșa atât efectul modificării legislative, cât și raportul dintre legea specială și dreptul comun.

Cum se îmbină Legea nr. 217/2003 cu regulile Codului de procedură civilă

Pentru a înțelege decizia ÎCCJ, trebuie pornit de la arhitectura procedurii ordinului de protecție. Legea nr. 217/2003 permite ca cererea pentru emiterea ordinului de protecție să fie introdusă nu doar de victimă personal, ci și, în anumite condiții, de procuror în numele victimei. De asemenea, în ipoteza ordinului de protecție provizoriu, procurorul are un rol important în transmiterea cauzei către instanță pentru emiterea ordinului de protecție.

Acest rol al procurorului nu este însă unul izolat de dreptul comun. Codul de procedură civilă prevede, la art. 92 alin. (1), că procurorul poate porni acțiuni civile atunci când este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane sau în alte cazuri expres prevăzute de lege. În materia violenței domestice, Legea nr. 217/2003 este tocmai legea specială care permite procurorului să acționeze.

Art. 93 din Codul de procedură civilă devine esențial. El stabilește că, în cazurile în care procurorul pornește acțiunea civilă, titularul dreptului este introdus în proces și se poate prevala de dispozițiile referitoare la renunțarea la judecată, renunțarea la drept, achiesare și tranzacție. Cu alte cuvinte, acțiunea procurorului nu îl evacuează pe titularul dreptului din proces. Dimpotrivă, îl aduce în procedură și îi păstrează posibilitatea de a exercita acte de dispoziție procesuală.

Art. 406 din Codul de procedură civilă completează această construcție, reglementând condițiile renunțării la judecată. Textul permite reclamantului să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă, cu respectarea condițiilor procedurale aplicabile. În materia ordinului de protecție introdus de procuror, întrebarea era dacă victima poate fi asimilată, din perspectiva efectelor art. 93, titularului dreptului care poate folosi art. 406. ÎCCJ a răspuns afirmativ.

Aceasta este cheia deciziei: abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003 nu a lăsat un vid normativ. În lipsa unei interdicții exprese, dreptul comun continuă să funcționeze. Victima, ca titulară a dreptului ocrotit, poate renunța la judecată chiar dacă procedura a fost declanșată de procuror.

Decizia nr. 82 din 22 iunie 2026 fixează o regulă clară: victima poate renunța la judecarea cererii de emitere a ordinului de protecție chiar atunci când cererea a fost introdusă de procuror în numele victimei. Abrogarea art. 43 din Legea nr. 217/2003, realizată prin Legea nr. 232/2025, nu a suprimat acest drept, deoarece el continuă să existe în temeiul Codului de procedură civilă.

Pentru instanțe, decizia înseamnă unificare de practică. Pentru procurori, confirmă că intervenția lor în procesul civil rămâne un instrument de protecție, nu o substituire absolută a victimei. Pentru victime, reafirmă faptul că rămân titulare ale dreptului și participante reale la procesul pornit în numele lor.

Într-un domeniu în care fiecare nuanță legislativă poate produce efecte directe asupra siguranței și libertății persoanelor, hotărârea ÎCCJ are o importanță majoră. Ea nu slăbește protecția oferită de lege, ci clarifică modul în care această protecție se articulează cu drepturile procesuale ale victimei. Iar mesajul juridic este limpede: tăcerea unei legi speciale, după abrogarea unui articol, nu poate șterge un drept recunoscut de dreptul comun, câtă vreme legiuitorul nu a spus expres contrariul.