Antonia Diaconu procuror șef DIICOT Pitești : ”Recordul meu la arestări a fost de 35 de ore nedormite” (…) ” Dar…. cu toate acestea nu aș pleca nicăieri, pentru ca iubesc ceea ce fac și simt ca fac o diferență, cât pot eu.”

Procurorul șef al DIICOT Pitești, Antonia Diaconu, a publicat pe pagina personală de facebook un mesaj legat de responsabilitatea și consumul care stă în spatele muncii de procuror : ” Cine crede ca suntem niște roboți care fac câte ceva și trec apoi, resetati complet, la următoarea speță, se înșeală amarnic. Nu mai vreau să vorbesc de metri cubi de cărți pe care le tot învăț, de faptul ca la examenele de promovare toți mergeam cu trollerele în care aveam decizii CEDO, CJUE (…)” Insistă pe latura vocațională a profesiei : ” Din cauza a tot ce am expus și a multor altor probleme, meseria nu prea mai e dezirabilă. Riscul este acela de a reduce standardele și de a aduce oameni nepregătiți, fără vocație. Abia atunci am avea o problemă. Mare. Ca avem și noi, printre noi, oameni care nu iși au aici locul… oh, da, ca în orice alt domeniu.”

Publicăm postarea, în integralitate :

„Ce voiam să spun:

Sunt procuror de exact 17 ani, împliniți acum în iulie, iar înainte de asta am fost o vreme avocat.

Dacă m-aș întoarce în avocatură, aș câștiga salariul pe care îl iau acum lunar, pentru un singur dosar de nivel mediu și doar pentru o fază – de ex urmărire penală, dacă al meu client ar fi trimis în judecată, ar fi alt onorariu.

Acum însă, îmi trec prin mână, lunar, zeci de dosare, multe cu măsuri preventive, în care trebuie făcut rechizitoriul într- un anumit interval, intr- o anumită ordine, urmând reguli stricte, interpretate diferit de către instanțe diferite.

Știu ca pare greu de crezut, dar cam asta e situația. Până de curând, de exemplu, termenul regresiv cu respectarea căruia trebuia trimis un inculpat arestat în judecată, era diferit calculat, în funcție de instanța la care ajungea și nu scria nicăieri cum calculează instanța X sau Y.

De câteva ori pe lună, planificat sau nu, avem “acțiuni” – adică dosare în care se fac arestări preventive. Dacă poți să ți le organizezi, reușești să te încadrezi în cele 24 de ore de reținere pe care le poate da procurorul. În acest timp, extrem de scurt, trebuie făcut tot dosarul în așa fel încât să se poate dispună de către judecătorul de drepturi și libertăți o măsură preventivă.

Dacă ai o speță în care ai lucrat metodic și infracțiunea îți permite, poți să faci o parte de probatoriu și anterior și te încadrezi la limita, pentru ca tot sunt destule activități de făcut ( campioni la făcut hârtii suntem).

Dacă însă, e o speță nouă – omor, viol, tâlhărie, lipsire de libertate sau orice, întâmplat pe loc , nu ai efectiv nimic și în aceleași 24 de ore, trebuie construit tot dosarul, intr o formă atât de bună, încât inculpatul sa fie arestat și să respecți și termenul, de recomandare, ce- i drept, de 6 ore ( din aceleași 24), perioadă în care sa prezinți dosarul la instanță pentru a fi consulat de judecător și avocat.

In Romania avem printre cele mai reduse perioade de reținere din Europa .

Numărul de dosare pe procuror e, de asemenea, mare, mult peste media europeană.

Invariabil, dacă vrei să fii cat de cat, la zi cu toate, deși e fizic imposibil, trebuie să faci ore suplimentare, inclusiv în weekend, altfel riști să te cerceteze IJ și stai și stresat, știind ca sunt oameni care așteaptă o decizie.

Orele acestea nu s au plătit niciodată și nici nu am auzit pe cineva vreodată să ceara asta. Recordul meu la arestări a fost de 35 de ore nedormite, ca ai câteodată ghinionul să te prindă speța la sfârșit de program normal și asta e.

Concediul trebuie bine calculat, niciodată nu reușești să iei 2 săptămâni fără sa se suprapună cu ceva cu termen, de aceea în prezent, eu am aproximativ 96 de zile de concediu neluate, pe care le voi pierde treptat și care nu se plătesc.

Nu vreau sa intru in discuția legislației stufoase, nepredictibile, pe alocuri lacunare, interpretative, rapid schimbătoare….

Nici în cea a lucrătorilor de poliție puțini și împovărați de multe alte sarcini administrative în afară de cele de urmărire penală sau a celor recrutați din sursă externă pe care ar trebui să ai timpul și răbdare și tactul să- i înveți și să i formezi, când jonglezi cu alte zeci de probleme …

Nici în alte probleme despre care nu avem voie să vorbim și care ne impactează în mod direct… pentru mulți dintre noi privilegiul de a spune ce ne doare cu adevărat este dorit așa cum un om în deșert dorește o înghițitură de apă.. și nu exagerez

De multe ori, în mass media sunt prezentate spețe, voit sau nevoit trunchiat, uneori din dorința sinceră de a informa, alteori din dorința, tot sinceră , de a manipula, fără a cunoaște toate detaliile, spete pe care le-am putea lămuri imediat, lucru pe care nu l putem face, pentru ca ar afecta speța în curs și compromite bunul mers al anchetei, astfel ca, lucrezi sub presiunea spetei în sine și a opiniei publice căreia îi e atât de ușor a arunca toate invectivele din lume. Plus de asta nu prea stăm bine la comunicare publică, avem un limbaj de specialitate plictisitor pe care nu prea îl înțeleg cei din afara meseriei.

Apoi, față de medici, profesori sau alți bugetari, noi nu avem voie efectiv, să mai facem nimic. Orice altă activitate, oricare la care v-ați putea gândi, în afară de a preda la o universitate de profil, ne este interzisă. Chiar și a fi președintele comitetului de părinți intr- o clasă sau a lua un premiu la un concurs de alergare. O colegă a dorit să scrie o cărticică cu rețete de mâncare pentru bebeluși – de asemenea interzis.

Copiii noștri știu ca este mereu posibil să primești un telefon și să pleci la orice oră.

Sunt învățați ca noaptea, câteodată, părintele mai vine să te vadă, puțin, pe întuneric, pentru ca, uneori, simți nevoia să ți vezi copilul după ce te ai confruntat cu ce e mai urat pe lume.

Câteodată spetele te șochează, altele te impactează mai profund, altele sunt mai ușoare, altele mai grele, dar întotdeauna, fiecare dintre noi are măcar una, care i-a rămas în minte. Eu am câteva, în special din primii ani de parchet când aveam în sector o bucată din A1 și în consecință, mereu spețe cu accidente mortale. Imaginile acelea .. le am în minte și acum… declarațiile rudelor… la fel.

Culpele medicale, atât de greu și delicat de instrumentat, mi le amintesc și pe ele.

Cine crede ca suntem niște roboți care fac câte ceva și trec apoi, resetati complet, la următoarea speță, se înșeală amarnic.

Nu mai vreau să vorbesc de metri cubi de cărți pe care le tot învăț, de faptul ca la examenele de promovare toți mergeam cu trollerele în care aveam decizii CEDO, CJUE și altele.. era concomitent amuzant și deprimant.

Dar…. cu toate acestea nu aș pleca nicăieri, pentru ca iubesc ceea ce fac și simt ca fac o diferență, cât pot eu.

Nu vreau aprecieri sau privilegii. Mi ar plăcea să nu mai aud mereu cât de nesimțiți suntem și cât de enorme sunt salariile și pensiile.

Nici nouă nu ne a plăcut când unii pensionari luau o pensie mai mare ca salariul nostru, al celor care munceam, dar asta s a rezolvat mai demult și nu mai este posibil.

Acum la judecătorii și parchetele de pe lângă, salariile nu s nici pe departe atât de mari, ba chiar mici față de volumul de muncă și ești obligat ca 7 ani să stai la acest nivel.

Apoi, poți evolua, tot cu respectarea unor condiții de vechime și salariul crește corespunzător. Doar cei cu cea mai mare vechime și grad pot ajunge la un salariu de aproape 20.000 lei, dar aici locurile sunt limitate.

Magistrații împreună, procurori și judecători din toată țara sunt puțini, de ordinul miilor, iar pensionarii la fel, impactul veniturilor lor neputând influența deloc mersul bun sau rău al economiei.

Din cauza a tot ce am expus și a multor altor probleme, meseria nu prea mai e dezirabilă.

Riscul este acela de a reduce standardele și de a aduce oameni nepregătiți, fără vocație. Abia atunci am avea o problemă. Mare.

Ca avem și noi, printre noi, oameni care nu iși au aici locul… oh, da, ca în orice alt domeniu.

Rezolvarea este însa, nu sa i lovim pe toti, ci sa dam instrumente și cadru oamenilor buni ca să poată face ordine. Avem din categoria asta, din plin.

Ar mai fi multe, ce voiam sa spun insa, , ca asa am început, e ca majorității ne pasă, ne pare rău de imaginea pe care ne au creat-o unii și din exterior și din interior și nu e o luptă între niște categorii sociale, ci o luptă a tuturor pentru a fi mai bine pentru toți.

Nu am scris pentru ca mă îngrijorează problema banilor, am stat pe scările CAB – ului pentru principii, tot pentru ele am simțit nevoia și acum să scriu, daca v- am plictisit, îmi cer scuze, dar, poate, câțiva vor înțelege.

Mulțumesc!”