Momentul de la care curge dobânda la despăgubiri: considerentele ÎCCJ, indiferent dacă fapta constituie sau nu infracțiune

Prin Decizia nr. 3 din 23 februarie 2026, pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost chemată să lămurească o problemă care a produs soluții diferite în instanțele din țară: de la ce moment începe să curgă dobânda legală penalizatoare atunci când o persoană primește despăgubiri materiale sau morale pentru prejudiciul suferit printr-o faptă ilicită indiferent dacă este prevăzută sau nu ca infracțiune.

Înalta Curte în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 alin. (1) și (5) din Codul de procedură penală, coroborate cu cele ale art. 1.381, art. 1.385, art. 1.386, art. 1.523 alin. (2) lit. e) și art. 1.535 alin. (1) din Codul civil și ale art. 1 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, a stabilit că: în cazul acordării unor despăgubiri materiale și/sau morale pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin săvârșirea unei fapte ilicite, indiferent dacă este prevăzută sau nu ca infracțiune, data de la care curge dobânda legală penalizatoare aferentă despăgubirilor acordate este data producerii prejudiciului.

Înalta Curte explică faptul că problema reală nu ține, în fond, de procedura penală, ci de regulile generale ale răspunderii civile delictuale. Cu alte cuvinte, nu contează decisiv dacă prejudiciul este cerut în procesul penal sau într-un proces civil separat. Regula este aceeași, pentru că repararea prejudiciului material și moral se face potrivit legii civile.

Instanța arată expres că acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor răspunzătoare pentru prejudiciul produs prin fapta ce face obiectul acțiunii penale, iar repararea prejudiciului se face potrivit dispozițiilor legii civile. De aceea, spune Înalta Curte, este lipsit de relevanță dacă fapta ilicită este sau nu și infracțiune și dacă acțiunea se judecă în penal sau în civil. Problema juridică este una singură: de la ce dată curge dobânda legală penalizatoare aferentă despăgubirilor materiale și ori morale acordate pentru acoperirea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită.

Care sunt textele de lege pe care Înalta Curte își construiește soluția

 În centrul analizei sunt dispozițiile Codului civil privind dreptul la reparație, întinderea despăgubirii, formele reparării, întârzierea de drept a debitorului și daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești, coroborate cu Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală penalizatoare.

În motivarea sa, Înalta Curte pornește de la regula de bază a răspunderii civile delictuale: cel care cauzează altuia un prejudiciu este obligat să îl repare integral. Instanța invocă dispozițiile art. 1.349 din Codul civil și subliniază că persoana care încalcă regulile de conduită impuse de lege sau de obiceiul locului și aduce atingere drepturilor ori intereselor legitime ale altora răspunde pentru toate prejudiciile cauzate.

Apoi, Înalta Curte pune accent pe art. 1.385 alin. (1) din Codul civil, care consacră în mod expres principiul reparației integrale: „prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Este una dintre cheile întregii decizii. Pentru instanța supremă, discuția despre dobândă nu poate fi desprinsă de această exigență a reparării integrale. Dacă legea cere repararea completă a prejudiciului, atunci despăgubirea trebuie să acopere tot ceea ce victima a pierdut prin faptul ilicit, nu doar o parte.

Mai departe, instanța amintește că articolul 1.385 alin. (3) din Codul civil arată foarte clar ce intră în această reparare integrală. Despăgubirea trebuie să acopere nu doar pierderea efectiv suferită, adică damnum emergens, ci și beneficiul nerealizat, adică lucrum cessans, respectiv câștigul pe care persoana l-ar fi putut realiza în condiții obișnuite și de care a fost lipsită. Aici se așază juridic și dobânda legală penalizatoare: ca formă de reparare a întârzierii în plata unei sume datorate.

Nu contează dacă prejudiciul este material sau moral: legea nu distinge

Un alt punct important al raționamentului este că regulile privind repararea integrală nu fac nicio diferență între prejudiciul patrimonial și cel nepatrimonial. Înalta Curte spune expres că dispozițiile legale referitoare la reparația prejudiciului în cazul răspunderii delictuale nu disting între aceste două categorii sub aspectul caracterului integral al reparării lor. Acolo unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Această observație are o consecință foarte concretă. Soluția privind dobânda nu este rezervată doar daunelor materiale, unde poate părea mai intuitivă, ci se aplică și daunelor morale. Înalta Curte arată că orice prejudiciu, fie patrimonial, fie nepatrimonial, dă dreptul la reparație. Prin urmare, și în cazul despăgubirilor morale, regula privind momentul de la care curge dobânda trebuie construită după aceleași principii.

Când se naște dreptul la despăgubire: ziua prejudiciului, nu ziua hotărârii

Pentru a răspunde la întrebarea despre dobândă, instanța spune că trebuie stabilit mai întâi un lucru anterior: de la ce moment este exigibil dreptul persoanei prejudiciate la încasarea despăgubirilor. Cu alte cuvinte, când se naște, în sens juridic, dreptul victimei de a primi reparația prin echivalent.

Răspunsul Înaltei Curți este categoric și se sprijină pe textul expres al art. 1.381 alin. (2) din Codul civil: „dreptul la reparație se naște în ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat încă”. Instanța insistă asupra acestui text și îl tratează ca pe fundamentul întregii soluții. Din acest moment, spune Curtea, raportul juridic de despăgubire există deja. Victima are dreptul de a fi despăgubită, iar autorul prejudiciului sau persoana chemată să răspundă pentru el are obligația corelativă de reparație.

Înalta Curte arată apoi că repararea prejudiciului se poate face fie în natură, fie prin echivalent, adică prin plata unor despăgubiri, stabilite prin acordul părților sau, în lipsa unui acord, prin hotărâre judecătorească. Dar faptul că despăgubirea este stabilită prin hotărâre nu înseamnă că dreptul se naște atunci. Dimpotrivă, art. 1.386 alin. (2) cere ca la stabilirea despăgubirii să fie avută în vedere data producerii prejudiciului. Așadar, chiar și când repararea se face prin bani și este cuantificată de instanță, reperul legal rămâne momentul prejudiciului.

În aceeași logică, Curtea invocă și regula din materia prescripției extinctive. Codul civil leagă începutul curgerii prescripției de momentul în care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Și acest text confirmă, în viziunea instanței, că dreptul material la acțiune privind repararea pagubei se naște în legătură directă cu momentul prejudiciului și cu cunoașterea persoanei răspunzătoare.

Hotărârea judecătorească nu creează dreptul, ci îl declară

Un pasaj decisiv al motivării este acela în care Înalta Curte respinge ideea că dreptul de creanță al victimei ar lua naștere abia prin hotărârea judecătorească definitivă. Instanța spune clar că o asemenea hotărâre nu are efect constitutiv, ci declarativ. Cu alte cuvinte, judecătorul nu creează dreptul victimei, ci constată existența lui și îi stabilește întinderea, înlăturând starea de incertitudine sau de contestare.

Aceasta este una dintre cele mai importante explicații oferite de decizie. În limbaj accesibil, Înalta Curte spune, în esență, următorul lucru: faptul că suma exactă nu a fost încă stabilită nu înseamnă că dreptul nu există. El există din clipa în care prejudiciul a fost produs. Hotărârea judecătorească vine mai târziu doar ca să spună cât anume trebuie plătit și cui. Ea confirmă un drept subiectiv preexistent.

De aici rezultă concluzia pe care instanța o formulează explicit: dreptul persoanei prejudiciate la încasarea despăgubirilor materiale și sau morale se naște de la data producerii prejudiciului, iar hotărârea judecătorească are caracter declarativ.

De ce apare dreptul la dobânda penalizatoare

După ce stabilește data nașterii dreptului la despăgubire, Înalta Curte trece la a doua etapă a raționamentului: dacă obligația de despăgubire există de la data prejudiciului, atunci ce se întâmplă cu întârzierea în plata ei. Mai exact, are victima dreptul la daune-interese moratorii pentru că nu a primit la timp suma datorată.

Instanța răspunde afirmativ și reamintește, mai întâi, că repararea integrală include și beneficiul nerealizat. Apoi invocă art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, potrivit căruia, atunci când o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, fără a fi obligat să dovedească un prejudiciu distinct.

Aici intervine un alt text-cheie: art. 1.523 alin. (2) lit. e) din Codul civil, conform căruia debitorul este de drept în întârziere atunci când obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale.

Prin urmare, spune Înalta Curte, în materia răspunderii civile delictuale nu mai este nevoie de vreo formalitate suplimentară de punere în întârziere. Debitorul este în întârziere chiar prin efectul legii, din clipa în care a produs prejudiciul. Iar din acest moment se naște și dreptul victimei la daune moratorii, ca urmare a întârzierii în executarea obligației bănești.

De ce este vorba despre dobândă penalizatoare, nu remuneratorie

Înalta Curte face apoi o distincție importantă între cele două tipuri de dobândă reglementate de Ordonanța Guvernului nr. 13/2011. Dobânda remuneratorie este cea datorată pentru perioada anterioară scadenței obligației. Dobânda penalizatoare este cea datorată pentru neplata obligației bănești la scadență.

În cazul răspunderii civile delictuale, spune instanța, obligația de reparație este scadentă la data cauzării prejudiciului, iar debitorul este din acel moment în întârziere de drept. În consecință, dobânda datorată nu poate fi decât dobânda legală penalizatoare.

Instanța notează că tocmai această dobândă penalizatoare este aceea prin care se determină daunele moratorii la care se referă art. 1.535 alin. (1) din Codul civil. Așadar, nu este vorba despre un accesoriu acordat arbitrar, ci despre instrumentul legal prin care este evaluată întârzierea în executarea obligației de despăgubire.

Faptul că suma exactă nu era încă stabilită nu împiedică dobânda să curgă

Una dintre obiecțiile întâlnite frecvent în practică era aceea că nu s-ar putea calcula daune moratorii câtă vreme debitul principal nu fusese încă stabilit printr-o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, se spunea că debitorul nu poate fi considerat în întârziere pentru o sumă despre care încă nu știe exact cât este. Înalta Curte răspunde direct acestei obiecții și o respinge.

Instanța afirmă că, pentru datorarea dobânzii legale penalizatoare, nu prezintă importanță faptul că valoarea debitului principal nu este deocamdată stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Aceasta este, spune Curtea, opțiunea legiuitorului, care a urmărit prioritar obiectivul acoperirii integrale a prejudiciului. Cu alte cuvinte, legea a preferat protecția victimei și repararea completă a pagubei, nu confortul debitorului care invocă faptul că suma finală nu fusese încă fixată.

De ce soluția contrară ar goli de conținut legea

Înalta Curte merge mai departe și arată ce s-ar întâmpla dacă s-ar accepta teza potrivit căreia dobânda penalizatoare curge doar de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. În această ipoteză, dispozițiile art. 1.523 alin. (2) lit. e) din Codul civil, care spun că debitorul este de drept în întârziere când obligația se naște dintr-o faptă ilicită extracontractuală, ar rămâne fără aplicabilitate. Or, subliniază instanța, normele juridice trebuie interpretate astfel încât să producă efecte, nu astfel încât să devină inutile.

Mai mult, Curtea avertizează că o asemenea interpretare ar însemna și nesocotirea principiului reparării integrale a prejudiciului. Dacă victima nu primește dobândă pentru întreaga perioadă în care a fost lipsită de suma cuvenită, atunci prejudiciul nu mai este reparat integral, ci doar parțial. Iar acest rezultat contrazice frontal regula expresă a art. 1.385 alin. (1) din Codul civil.

Soluția se aplică și asigurătorilor RCA

În finalul analizei, Înalta Curte precizează expres că cele stabilite cu privire la data de la care curge dobânda legală penalizatoare sunt aplicabile și în ipoteza angajării răspunderii civile a asigurătorilor RCA. Instanța își întemeiază această concluzie pe faptul că, potrivit Legii nr. 132/2017, despăgubirile întemeiate pe contractele RCA se acordă în cuantum egal cu întinderea prejudiciului produs terților prin accidente de vehicule și tramvaie, iar această lege se completează cu dispozițiile Codului civil.

Așadar, regula stabilită de Înalta Curte nu rămâne închisă în sfera litigiilor obișnuite de răspundere delictuală, ci se proiectează și asupra dosarelor în care la plată este obligat asigurătorul RCA, în limitele răspunderii sale legale și contractuale.

„Referitor la problema de drept soluționată diferit de instanțe

56. Cu titlu prealabil, trebuie precizat că autorul sesizării asolicitat instanței supreme să asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii în legătură cu problema de drept vizând „Data de la care curge dobânda legală în cazul răspunderii civile delictuale, în cazul în care persoana vătămată s-a constituit parte civilă în mod legal în procesul penal și a solicitat daune materiale și daune morale, dar și acordarea dobânzii legale de la data săvârșirii infracțiunii/faptei ilicite”.
57. Întrucât în cuprinsul actului de sesizare nu sunt indicatedispozițiile legale a căror interpretare și aplicare unitară se urmărește a se realiza prin prezentul demers judiciar, este necesar a se proceda la identificarea prevederilor legale care au determinat pronunțarea hotărârilor judecătorești divergente și, implicit, apariția practicii judiciare neunitare în legătură cu problema de drept invocată.
58. De asemenea, este necesar a se proceda lareformularea întrebării adresate, având în vedere că solicitarea vizează stabilirea momentului de început al cursului dobânzii legale penalizatoare aferente despăgubirilor acordate în temeiul răspunderii civile delictuale, însă este indicată doar ipoteza în care persoana vătămată s-a constituit în mod legal parte civilă în procesul penal. Or, modul de soluționare a acțiunii în răspundere civilă delictuală este același, indiferent dacă faptul juridic ilicit este prevăzut și ca infracțiune, iar în acest din urmă caz, fiind lipsit de relevanță dacă acțiunea civilă se exercită în procesul penal sau pe cale separată, în fața instanței civile, deoarece dispozițiile art. 19 alin. (1) și (5) din Codul de procedură penală prevăd cu claritate că „acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale”, iar „repararea prejudiciului material și moral se face potrivit dispozițiilor legii civile”.
59. În raport cu cele arătate, observând cuprinsul actului desesizare întocmit de Colegiul de conducere al Curții de Apel București, se constată că problema de drept cu privire la care se solicită o rezolvare unitară vizează stabilirea datei de la care curge dobânda legală penalizatoare aferentă despăgubirilor materiale și/sau morale acordate pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin săvârșirea unei fapte ilicite, indiferent dacă fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este sau nu este prevăzută ca infracțiune. Dispozițiile legale incidente prin raportare la problema juridică ridicată de autorul sesizării, a căror interpretare și aplicare unitară se urmărește, sunt cele cuprinse la art. 1.381, art. 1.385, art. 1.386, art. 1.523 alin. (2) lit. e) și art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, coroborate cu cele cuprinse în art. 1 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.
60. Interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor legaleanterior menționate conduc la soluția stabilirii datei de la care curge dobânda legală penalizatoare aferentă despăgubirilor materiale și/sau morale acordate în temeiul răspunderii civile delictuale, ca fiind data producerii prejudiciului, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.
61. În conformitate cu art. 1.349 alin. (1) și (2) din Codul civil,cel care, având discernământ, încalcă îndatorirea de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și de a nu aduce atingere, prin acțiunile sau inacțiunile sale, drepturilor și intereselor legitime ale altor persoane este ținut să răspundă, pe teren delictual, de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
62. Repararea prejudiciului în cazul răspunderii civiledelictuale este guvernată de principiul reparației integrale, consacrat de art. 1.385 alin. (1) din Codul civil, conform căruia „prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel”.
63. Reglementând întinderea reparației, articolul 1.385 dinCodul civil prevede, la alin. (3), că despăgubirea acordată trebuie să acopere atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens), cât și beneficiul nerealizat (lucrum cessans), stipulând explicit că „despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat”, dar și „câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit”.
64. Prejudiciile ce se pot produce printr-un delict civil pot fiatât de natură patrimonială, cât și morală, dispozițiile legale referitoare la reparația prejudiciului în cazul răspunderii delictuale nefăcând nicio distincție între aceste două categorii sub aspectul caracterului integral al reparării lor, astfel încât, acolo unde legiuitorul nu distinge, nici cel ce interpretează legea nu trebuie să o facă.
65. În raport cu cele arătate, rezultă fără dubiu că, în materiarăspunderii civile delictuale, orice prejudiciu, indiferent dacă este unul patrimonial sau unul nepatrimonial, conferă persoanei vătămate dreptul la repararea pagubei produse. De altfel, art. 1.381 alin. (1) din Codul civil prevede că „orice prejudiciu dă dreptul la reparație”.
66. Pentru a răspunde problemei de drept ridicate încuprinsul prezentei sesizări, în vederea determinării datei de la care curge dobânda legală penalizatoare aferentă despăgubirilor materiale și/sau morale acordate în temeiul răspunderii civile delictuale, este necesar a se stabili, în prealabil, data exigibilității dreptului persoanei prejudiciate la încasarea despăgubirilor acordate pentru acoperirea prejudiciului cert suferit prin comiterea faptei ilicite.
67. Astfel, în ceea ce privește data la care se naște dreptulla reparația prejudiciului, material sau moral, aceasta este în mod neechivoc prevăzută de art. 1.381 alin. (2) din Codul civil, care dispune în sensul că „dreptul la reparație se naște în ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat încă”.
68. Repararea prejudiciului poate fi realizată fie în natură, fieprin echivalent, prin plata unor despăgubiri, dispozițiile art. 1.386 alin. (1) din Codul civil stipulând explicit, în privința formelor reparației, că „repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putință ori dacă victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească”.
69. Totodată, sunt relevante dispozițiile art. 1.386 alin. (2) dinCodul civil, conform cărora „la stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului”.
70. Prin urmare, din interpretarea literală și sistematică aprevederilor art. 1.381 alin. (1) și (2) și ale art. 1.386 alin. (1) și (2) din Codul civil, rezultă că dreptul persoanei prejudiciate la repararea prejudiciului, indiferent dacă prejudiciul este unul material sau unul moral și indiferent dacă repararea se realizează în natură sau prin plata unei despăgubiri, se naște de la momentul producerii prejudiciului.
71. La aceeași concluzie se ajunge și dacă avem în vederedispozițiile art. 2.528 alin. (1) din Codul civil, care reglementează momentul de început al cursului prescripției extinctive al dreptului la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, prevăzându-se explicit că prescripția începe să curgă „de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”. Așadar, dreptul material la acțiunea privind acordarea despăgubirilor cuvenite pentru acoperirea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită se naște în raport cu momentul cunoașterii prejudiciului și al persoanei răspunzătoare.
72. În consecință, raportul juridic în conținutul căruia intrădreptul creditorului (victima, fie imediată, fie indirectă) de a fi despăgubit și obligația corelativă de despăgubire (în sarcina autorului faptei ilicite sau a celui chemat să răspundă pentru acesta) se naște în chiar momentul producerii prejudiciului, persoana vătămată fiind îndreptățită la despăgubiri încă de la acest moment, chiar dacă întinderea creanței nu a fost încă determinată printr-o tranzacție sau o hotărâre judecătorească definitivă [așa cum prevede art. 1.381 alin. (2) din Codul civil, „chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat încă”].
73. Hotărârea judecătorească pronunțată în această materienu are, pentru dreptul de creanță în discuție, un efect constitutiv, această hotărâre, ca, de altfel, majoritatea hotărârilor judecătorești pronunțate în materie civilă, având efect declarativ. Instanța judecătorească este chemată a rezolva un litigiu între părți cu privire la existența și întinderea dreptului la repararea prejudiciului prin echivalent, pronunțându-se cu privire la un drept subiectiv preexistent și înlăturând starea de incertitudine, de contestare cu privire la existența și/sau întinderea sa prin confirmarea sau infirmarea conținută în soluția pronunțată. Față de dispozițiile neechivoce ale art. 1.381 alin. (2) din Codul civil nu se poate susține că dreptul de creanță al victimei, fie imediate, fie indirecte, are drept cauză, drept temei, hotărârea judecătorească definitivă.
74. Așa fiind, din cele anterior expuse rezultă că dreptulpersoanei prejudiciate la încasarea despăgubirilor materiale și/sau morale acordate pentru acoperirea prejudiciului cert suferit prin comiterea faptei ilicite se naște de la data producerii prejudiciului, iar hotărârea judecătorească pronunțată cu privire la repararea prin echivalent a pagubei are caracter declarativ, recunoscând un drept subiectiv civil preexistent.
75. Odată stabilită data exigibilității dreptului la reparație prinechivalent, este necesar a se analiza dacă persoana prejudiciată prin comiterea faptei ilicite este sau nu este îndreptățită la încasarea unor daune-interese moratorii, cuvenite pentru repararea prejudiciului produs prin întârzierea executării obligației de plată a despăgubirilor materiale și/sau morale acordate în temeiul răspunderii civile delictuale.
76. Așa cum s-a arătat anterior, art. 1.385 alin. (3) din Codulcivil prevede explicit că repararea integrală a prejudiciului presupune acordarea unor despăgubiri care să acopere nu doar pierderea efectiv suferită, ci și beneficiul nerealizat. În același sens, art. 1.531 alin. (2) din Codul civil dispune că „prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta este lipsit”.
77. Totodată, conform art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, „încazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu”.
78. De asemenea, prezintă relevanță dispozițiile art. 1.523 alin. (2) lit. e) din Codul civil, care prevăd că, atunci când obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale, debitorul se află de drept în întârziere. Așa fiind, în raport cu dispozițiile art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, dreptul de creanță al persoanei prejudiciate, constând în încasarea despăgubirilor materiale și/sau morale cuvenite pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, este exigibil, nefiind necesară îndeplinirea vreunei alte formalități pentru punerea în întârziere și pentru nașterea dreptului la acordarea daunelor moratorii, ca urmare a întârzierii executării obligației bănești datorate de către debitor, pe teren delictual.
79. Evaluarea legală a daunelor moratorii în cazul obligațiilorbănești se realizează potrivit Ordonanței Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, care prevede, la art. 1 alin. (3), că „dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare”, art. 3 alin. (2) din același act normativ prevăzând cum se stabilește rata dobânzii legale penalizatoare (este egală cu rata dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, plus 4 puncte procentuale).
80. Față de cele de mai sus, concluzia este că, în cazulrăspunderii civile delictuale, debitorul obligației de reparație fiind de drept în întârziere, obligația de reparație fiind scadentă la data cauzării prejudiciului, dobânda legală datorată începând cu acest moment nu poate fi dobânda remuneratorie, prevăzută de art. 1 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, care, conform acestui text de lege, se datorează de debitorul obligației de a da o sumă de bani pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației, ci doar dobânda penalizatoare sus-menționată, care se calculează de la scadență. Dobânda legală penalizatoare este cea prin calcularea căreia se determină daunele moratorii pe care le menționează articolul 1.535 alin. (1) din Codul civil.
81. Pentru datorarea acestei dobânzi legale penalizatoare nuprezintă importanță faptul că valoarea debitului principal nu este, deocamdată, stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă (se invocă, în acest sens, imposibilitatea calculării de daune moratorii, atât timp cât debitorul nu știe ce sumă are de plătit cu titlu de debit principal), aceasta fiind opțiunea legiuitorului, dincolo de culpa debitorului cu privire la întârzierea în acoperirea prejudiciului, pentru a asigura obiectivul pe care l-a avut în vedere ca fiind prioritar, cel al acoperirii integrale a prejudiciului.
82. Dacă s-ar aprecia diferit, și anume că dobânda legalăpenalizatoare se datorează de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, ar însemna că prevederile art. 1.523 alin. (2) lit. e) din Codul civil ar rămâne fără aplicabilitate; or, unul dintre principiile fundamentale ale interpretării normei juridice este acela potrivit căruia o dispoziție trebuie interpretată în sensul de a produce efecte juridice, nu în acela de a nu produce niciunul (actus interpretandus est potius ut valeat qua mut pereat). În plus, stabilirea datei rămânerii definitive a hotărârii judecătorești ca dată de la care se cuvin daune moratorii aferente despăgubirilor materiale și/sau morale acordate în temeiul răspunderii civile delictuale s-ar traduce într-o nesocotire a principiului reparării integrale a prejudiciului, contrar prevederilor art. 1.385 alin. (1) din Codul civil.
83. Stabilirea în concret a momentului produceriiprejudiciului, în raport cu particularitățile fiecărei situații juridice deduse judecății, reprezintă un aspect de fapt ce excedează obiectului sesizării de față, instanța supremă putând oferi numai o dezlegare în drept, în scopul interpretării și aplicării unitare a legii. Așa fiind, revine fiecărei instanțe judecătorești misiunea de a determina în cauza concretă cu care a fost învestită care este data producerii prejudiciului, dată care poate să coincidă sau nu cu data comiterii faptei ilicite, putând fi chiar o dată ulterioară momentului soluționării definitive a litigiului, în condițiile în care, spre exemplu, art. 1.385 alin. (2) din Codul civil prevede posibilitatea acordării unor despăgubiri și pentru un prejudiciu viitor, dacă producerea lui este neîndoielnică, iar art. 1.387 alin. (2) din Codul civil reglementează, pentru ipoteza vătămării integrității corporale sau a sănătății unei persoane, acordarea unor despăgubiri sub forma unor prestații bănești periodice în cazul pierderii sau nerealizării câștigului din muncă.
84. Având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 10 și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, despăgubirile întemeiate pe contractele de asigurare RCA se acordă în cuantum egal cu întinderea prejudiciului produs terților prin accidente de vehicule și de tramvaie, până la limita maximă de răspundere a asigurătorului RCA (care este egală cu cea mai mare valoare dintre limita de răspundere prevăzută în legislația aplicabilă și cea prevăzută în contractul RCA), iar, potrivit dispozițiilor art. 41 din același act normativ, Legea nr. 132/2017 se completează, între altele, cu dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, cele statuate prin prezenta în legătură cu data de la care curge dobânda legală penalizatoare aferentă despăgubirilor materiale și/sau morale datorate pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin săvârșirea unei fapte ilicite sunt aplicabile și în ipoteza angajării răspunderii civile a asigurătorilor RCA.
85. Concluzionând, raportat la sesizarea formulată, ținândseama de toate argumentele anterior expuse, se impune soluționarea problemei de drept analizate în sensul că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 alin. (1) și alin. (5) din Codul de procedură penală, coroborate cu cele ale art. 1.381, art. 1.385, art. 1.386, art. 1.523 alin. (2) lit. e) și art. 1.535 alin. (1) din Codul civil și ale art. 1 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, în cazul acordării unor despăgubiri materiale și/sau morale pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin săvârșirea unei fapte ilicite, indiferent dacă este prevăzută sau nu ca infracțiune, data de la care curge dobânda legală penalizatoare aferentă despăgubirilor acordate este data producerii prejudiciului.”