Dispozițiile referitoare la judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire sunt constituționale

Prin Decizia nr. 528 din 24 octombrie 2023 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 41, art. 43 alin. (1) și ale art. 45 din Codul de procedură civilă publicată în Monitorul. Of. PARTEA I, Nr. 265/28.III.2024, Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor anterior menționate.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că procedurile prevăzute de art. 41, art. 43 alin. (1) și de art. 45 din Codul de procedură civilă sunt neclare, iluzorii, ineficiente și în contradicție cu dreptul la un proces echitabil. Prin urmare, se ajunge la o interpretare arbitrară a acestora din partea judecătorilor pe care îi vizează, precum și la înlăturarea dreptului la un dublu grad de jurisdicție.

Dispozițiile legale criticate, contrar scopului în care au fost reglementate, nu au nicio finalitate efectivă. Legiuitorul trebuia să includă în sfera controlului judiciar și încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și procesual referitoare la incompatibilitatea absolută, știindu-se că asemenea erori de judecată pot afecta iremediabil soluția ce va fi pronunțată. Prin urmare, justițiabilului i se restricționează exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale, contrar art. 53 din Legea fundamentală.

De asemenea, prin normele criticate se încalcă și prevederile art. 52 din Constituție pentru că în măsura în care unei părți îi este lezat dreptul sau interesul legitim, ar însemna că acesteia nu i se va putea niciodată recunoaște paguba ce i s-a produs, iar repararea ei devine imposibilă, ceea ce contravine primului Protocol adițional la Convenție.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 41, art. 43 alin. (1) și ale art. 45 din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins:

— Art. 41: „(1) Judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire și nici după trimiterea spre rejudecare.

(2) De asemenea, nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator în aceeași cauză.”;

— Art. 43 alin. (1): „(1) Înainte de primul termen de judecată grefierul de ședință va verifica, pe baza dosarului cauzei, dacă judecătorul acesteia se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 41 și, când este cazul, va întocmi un referat corespunzător.”;

— Art. 45: „În cazurile prevăzute la art. 41, judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abținut ori nu a fost recuzat. Neregularitatea poate fi invocată în orice stare a pricinii.”

În legătură cu obiectul excepției, Curtea observă că dispozițiile art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă au fost modificate prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1074 din 18 decembrie 2018. Având în vedere considerentele Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează să analizeze dispozițiile legale criticate în redactarea de dinaintea modificării menționate, întrucât continuă să își producă efecte în cauză.

În opinia autorului excepției, dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 11 alin. (2) privind dreptul internațional și dreptul intern, art. 16 alin. (1) și (2) privind principiul egalității în fața legii, art. 20 — Tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1)—(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) — Dreptul la apărare, art. 52 — Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 53 — Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și în art. 146 lit. d) privind competența Curții Constituționale de a soluționa excepțiile de neconstituționalitate. Din analiza excepției de neconstituționalitate se poate deduce în mod rezonabil că autorul acesteia a înțeles să invoce și prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii.

Se mai invocă încălcarea prevederilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil și ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale primului Protocol adițional la Convenție, precum și ale art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, ale art. 48 privind prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare și ale art. 51 privind domeniul de aplicare din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că autorul s-a limitat, în motivarea acesteia, la enumerarea unor temeiuri constituționale și convenționale, fără să arate, în mod concret, în ce constă contrarietatea astfel reclamată. Or, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările adresate Curții Constituționale trebuie motivate. De altfel, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea a statuat că orice excepție de neconstituționalitate trebuie să aibă o anumită structură inerentă și intrinsecă, ce va cuprinde trei elemente: textul contestat din punctul de vedere al constituționalității, textul de referință pretins încălcat, precum și motivarea de către autorul excepției a relației de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituționalității textului criticat. În condițiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel, motivarea în sine a excepției, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci, dimpotrivă, aceasta rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepției nu este o condiție sine qua non a existenței acesteia.

Or, în prezenta cauză, indicarea acelor temeiuri constituționale și convenționale nu este suficientă pentru determinarea, în mod rezonabil, a criticilor vizate de autor. În același sens a statuat Curtea și prin Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, prilej cu care a stabilit că simpla enumerare a unor dispoziții constituționale sau convenționale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituționalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepției de neconstituționalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanța de control constituțional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituționalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă în condițiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției și va fi însoțită de dovezile depuse de părți (a se vedea, în acest sens, și Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008, și Decizia nr. 464 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 821 din 11 noiembrie 2014).

Totodată, Curtea reține că aceeași soluție de inadmisibilitate a mai fost pronunțată prin Decizia nr. 534 din 15 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1095 din 17 noiembrie 2021, excepția fiind invocată de același autor și din perspectiva unor critici similare.