Concluziile Avocatului CJUE în favoarea excepțiilor CCR privind prescripția răspunderii penale

Concluziile Avocatului General al Curții de Justiție a Uniunii Europene sunt favorabile în ce privește aplicarea excepțiilor Curții Constituționale a României privind prescripția răspunderii penale.

Prin decizia penală nr. 285/AP din 30 iunie 2020, Curtea de Apel Brașov (România) a condamnat definitiv mai multe persoane pentru săvârșirea în calitate de autori a infracțiunilor de evaziune fiscală și de constituire a unui grup infracțional organizat. În ceea ce privește infracțiunea de evaziune fiscală, instanța de condamnare a reținut că, în cursul anului 2010, condamnații omiseseră, în tot sau în parte, evidențierea în actele contabile a operațiunilor comerciale efectuate și a veniturilor realizate din vânzarea, către beneficiari interni, de motorină achiziționată în regim suspensiv de plată a accizei. Prin aceasta a fost prejudiciat bugetul de stat atât în ceea ce privește TVA‑ul, cât și în ceea ce privește accizele la motorină.

Condamnările pronunțate cuprindeau pedepse privative de libertate, precum și obligarea la plata prejudiciului fiscal. Două dintre persoanele condamnate se află în prezent în detenție în executarea deciziei penale din 30 iunie 2020.

Persoanele condamnate au formulat la instanța de trimitere o contestație în anulare [articolul 426 litera b) din Codul de procedură penală] împotriva deciziei penale din 30 iunie 2020.

În cadrul contestației în anulare, acestea solicită desființarea deciziei penale menționate pentru motivul că au fost condamnate în pofida faptului că intervenise prescripția răspunderii penale. Ele invocă, în această privință, Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale.

Potrivit contestațiilor făcute: ar trebui să li se aplice principiul legii penale mai favorabile. Pentru infracțiunile pentru care au fost condamnați legea mai favorabilă a stabilit un termen de prescripția răspunderii penale mai scurt care expirase înainte de soluționarea definitivă a cauzei și inexistența cazurilor de întrerupere a prescripției răspunderii penale în perioada dintre cele două decizii ale Curții Constituționale, constatată prin Decizia nr. 358/2022, constituie în sine o lege penală mai favorabilă. Aceasta trebuie să se aplice în favoarea inculpaților care ar fi săvârșit infracțiuni care nu au fost judecate definitiv până la momentul publicării Deciziei nr. 297/2018. În aceste condiții, dacă nu ar fi fost luate în considerare cauzele de întrerupere, termenul de prescripție de 10 ani prevăzut la articolul 154 alineatul (1) litera (b) din Codul penal din 2009 s‑ar fi împlinit înainte ca decizia penală de condamnare să rămână definitivă.

În acest context, Curtea de Apel Brașov adresează Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) Articolul 2 TUE, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 4 [alineatul (3)] TUE, coroborate cu articolul 325 alineatul (1) TFUE și cu articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF și cu articolul 2 și articolul 12 din Directiva PIF, precum și cu Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, cu referire la principiul consacrării unor sancțiuni efective și disuasive în cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, toate cu aplicarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei, prin raportare la articolul 49 [alineatul (1)] teza finală din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că se opun unei situații juridice precum cea incidentă în litigiul principal, în care contestatorii condamnați solicită, printr‑o cale extraordinară de atac, desființarea unei hotărâri penale definitive de condamnare, invocând aplicarea principiului legii penale mai favorabile, care ar fi fost incidentă în cursul procesului pe fond și care ar fi prevăzut un termen de prescripție mai mic și împlinit anterior soluționării definitive a cauzei, relevat însă ulterior acestui moment de o decizie a instanței constituționale naționale care a declarat neconstituțional un text de lege privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale (decizia din anul 2022), invocând pasivitatea legiuitorului, care nu a intervenit pentru punerea de acord a textului legal cu o altă decizie a aceleiași instanțe constituționale, pronunțată în urmă cu patru ani față de cea din urmă decizie (decizia din anul 2018) – timp în care jurisprudența instanțelor de drept comun formată în aplicarea celei dintâi decizii se stabilise deja în sensul subzistenței textului respectiv, în forma înțeleasă ca urmare a celei dintâi decizii a instanței constituționale – cu consecința practică a reducerii la jumătate a termenului de prescripție pentru toate faptele penale cu privire la care nu s‑a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare anterior celei dintâi decizii a instanței constituționale și a încetării pe cale de consecință a procesului penal față de acuzații în cauză?

2) Articolul 2 TUE privind valorile statului de drept și respectarea drepturilor omului într‑o societate caracterizată prin justiție și articolul 4 [alineatul (3)] TUE privind principiul cooperării loiale dintre Uniune și statele membre, cu aplicarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei sub aspectul angajamentului de asigurare a caracterului eficient al sistemului judiciar român, prin raportare la articolul 49 [alineatul (1)] teza finală din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene consacrând principiul legii penale mai favorabile, trebuie interpretate, cu privire la sistemul judiciar intern în ansamblul său, în sensul că se opun unei situații juridice precum cea incidentă în litigiul principal, în care contestatorii condamnați solicită, printr‑o cale extraordinară de atac, desființarea unei hotărâri penale definitive de condamnare, invocând aplicarea principiului legii penale mai favorabile, care ar fi fost incidentă în cursul procesului pe fond și care ar fi prevăzut un termen de prescripție mai mic și împlinit anterior soluționării definitive a cauzei, relevat însă ulterior acestui moment de o decizie a instanței constituționale naționale care a declarat neconstituțional un text de lege privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale (decizia din anul 2022), invocând pasivitatea legiuitorului, care nu a intervenit pentru punerea de acord a textului legal cu o altă decizie a aceleiași instanțe constituționale, pronunțată în urmă cu patru ani față de cea din urmă decizie (decizia din anul 2018) – timp în care jurisprudența instanțelor de drept comun formată în aplicarea celei dintâi decizii se stabilise deja în sensul subzistenței textului respectiv, în forma înțeleasă ca urmare a celei dintâi decizii a instanței constituționale – cu consecința practică a reducerii la jumătate a termenului de prescripție pentru toate faptele penale cu privire la care nu s‑a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare anterior celei dintâi decizii a instanței constituționale și a încetării pe cale de consecință a procesului penal față de acuzații în cauză?

3)În caz afirmativ și numai dacă nu se poate da o interpretare conformă cu dreptul Uniunii Europene, principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale naționale și de deciziile obligatorii ale instanței supreme naționale și nu pot, din acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară, în principal, articolului 2 TUE, articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolului 4 [alineatul (3)] TUE, coroborate cu articolul 325 alineatul (1) TFUE, toate cu aplicarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei, prin raportare la articolul 49 [alineatul (1)] teza finală din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum în situația din litigiul principal?”

Curtea Constituțională, constatând neconstituționalitatea articolului 155 din Codul penal din 2009, acționează în calitate de „legiuitor negativ”. În statele în care controlul constituționalității este unul centralizat, declarațiile de neconstituționalitate a legilor au o valoare și o forță obligatorie similare cu cele ale legilor însele a căror inaplicabilitate (și, eventual, nulitate) totală sau parțială o declară pentru motivul incompatibilității lor cu constituția națională. În aceste țări, declarațiile de neconstituționalitate a legilor au efecte erga omnes și determină dispariția totală sau parțială a acestor legi din ordinea juridică (Spania, Polonia, Portugalia, Lituania, România, Germania sau Italia).

Concluziile Avocatului, în speța sunt:

„1) O reglementare și o jurisprudență naționale care privesc întreruperea termenelor de prescripție a răspunderii penale care ar avea drept consecință ca un număr considerabil de fapte care constituie o fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii să rămână nepedepsite încalcă, în principiu, articolul 325 alineatul (1) TFUE și Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției.

Instanța națională nu este obligată să lase neaplicate această reglementare și această jurisprudență naționale în cazul în care acestea sunt justificate de aplicarea principiului retroactivității legii penale mai favorabile, consacrat la articolul 49 alineatul (1) ultima teză din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene sau, în lipsa acesteia, de un standard național mai ridicat de protecție a acestui principiu, prevăzut de dreptul național.

2)Articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări sau unei practici naționale care permite angajarea răspunderii disciplinare a unui judecător național pentru orice nerespectare a deciziilor curții constituționale naționale sau ale instanței supreme naționale. Acestea nu se opun însă angajării unei astfel de răspunderi disciplinare în cazurile excepționale ale unor comportamente grave și total impardonabile din partea judecătorilor, care ar consta în încălcarea deliberată și cu rea‑credință sau dintr‑o neglijență deosebit de gravă și de grosieră a normelor de drept național și de drept al Uniunii a căror respectare trebuie să o asigure.

Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 2 și cu articolul 4 alineatele (2) și (3) TUE, cu articolul 267 TFUE, precum și cu principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale care permite angajarea răspunderii disciplinare a unui judecător național pentru motivul că aceasta a aplicat dreptul Uniunii, astfel cum a fost interpretat de Curte, îndepărtându‑se de o jurisprudență a curții constituționale incompatibilă cu principiul supremației dreptului Uniunii.”

Document complet: https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:62023CC0107