SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat, la 4 iunie 2026, o hotărâre importantă în cauza Raspović împotriva Croației, cererea nr. 51775/21, într-un dosar care privește libertatea de exprimare a avocatului în cadrul procedurilor judiciare.
Cauza ridică o întrebare esențială pentru funcționarea justiției într-un stat democratic: cât de departe poate merge un avocat atunci când critică activitatea unui judecător? Poate fi sancționat pentru un limbaj dur, ironic sau caustic folosit într-un act de procedură? Sau libertatea de exprimare îi oferă o protecție specială atunci când criticile sunt formulate în apărarea clientului?
Răspunsul CEDO este unul nuanțat. Curtea nu a afirmat că avocații ar avea libertatea de a insulta instanțele. Nu a transformat limbajul agresiv într-un standard profesional acceptabil și nu a negat dreptul statelor de a proteja autoritatea puterii judecătorești. Dimpotrivă, Curtea a recunoscut că instanțele pot sancționa conduitele abuzive, ofensatoare sau lipsite de legătură cu apărarea drepturilor unei părți.
Totuși, CEDO a subliniat că sancționarea unui avocat pentru afirmații făcute în cadrul unui proces nu poate fi automată. Instanțele naționale trebuie să analizeze contextul, scopul afirmațiilor, legătura acestora cu dosarul, caracterul public sau nepublic al comunicării și proporționalitatea sancțiunii. În lipsa unei asemenea analize, sancțiunea riscă să devină o măsură de reprimare a criticii profesionale, nu o protecție legitimă a autorității justiției.
În cauza Raspović, Curtea a decis, în unanimitate, că statul croat a încălcat articolul 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează libertatea de exprimare. Amenzile aplicate avocatei Ivana Raspović pentru afirmațiile formulate în acte de procedură au fost considerate o ingerință disproporționată în libertatea sa de exprimare.
O cauză despre limita dintre critica profesională și insulta la adresa instanței
Hotărârea este relevantă nu doar pentru avocați, ci și pentru instanțe, barouri și pentru orice sistem judiciar care trebuie să păstreze un echilibru între respectul datorat justiției și libertatea de a critica modul în care aceasta funcționează.
Autoritatea instanțelor este o valoare legitimă într-o societate democratică. Justiția nu poate funcționa eficient dacă participanții la proceduri transformă sala de judecată sau actele procesuale într-un spațiu al atacurilor personale. În același timp, autoritatea justiției nu înseamnă imunitate față de critică. Judecătorii, ca reprezentanți ai unei instituții publice, pot fi supuși evaluării, observațiilor critice și chiar unor reproșuri dure, atunci când acestea sunt legate de administrarea cauzei.
Această tensiune se află în centrul cauzei Raspović. Pe de o parte, limbajul folosit de avocată nu a fost unul neutru sau diplomatic. Pe de altă parte, afirmațiile sale au fost făcute în cadrul unui litigiu, în acte de procedură, în legătură cu modul în care considera că fusese gestionat dosarul clientului său.
CEDO a trebuit, așadar, să stabilească dacă statul croat a păstrat un echilibru corect între două interese aflate în tensiune: protejarea autorității instanței și protejarea libertății de exprimare a avocatului.
Concluzia Curții a fost că acest echilibru nu a fost respectat.
Cine este reclamanta și de unde a pornit conflictul
Reclamanta, Ivana Raspović, este avocat în Croația. Ea a reprezentat un client într-un litigiu civil aflat pe rolul Tribunalului Municipal din Zadar. Cauza era judecată de judecătorul M.P., care a pronunțat o hotărâre prin care a respins cererea formulată de clientul reclamantei.
Nemulțumită de soluție și de modul în care considera că fusese gestionată cauza, avocata a declarat apel la 27 iunie 2019. În cuprinsul apelului, aceasta a criticat ceea ce a descris drept inactivitatea prelungită a judecătorului. Printre altele, ea a afirmat că judecătorul „în mod evident nu are chef să își facă treaba” și că „nu citește cum trebuie” actele dosarului.
Critica nu s-a limitat la o simplă nemulțumire față de soluția pronunțată. Reclamanta a reproșat instanței și faptul că nu ar fi observat indicarea pârâților în cererea de chemare în judecată, considerând că problema aparținea instanței, nu părții pe care o reprezenta.
Aceste formulări au determinat reacția judecătorului. La 9 iulie 2019, judecătorul M.P. a sancționat-o pe avocată cu o amendă de 3.000 de kune croate, echivalentul a aproximativ 400 de euro, pentru sfidarea instanței. Temeiul juridic invocat a fost articolul 110 din Codul de procedură civilă croat, care permite sancționarea comunicărilor considerate nepotrivite sau ofensatoare în raport cu instanța.
Instanța a reținut că modul de comunicare al reclamantei fusese inadecvat. Potrivit legislației croate, amenda putea fi stabilită între 500 HRK și 10.000 HRK. Judecătorul a apreciat că o amendă de 3.000 HRK era suficientă în circumstanțele cauzei.
Escaladarea conflictului: a doua amendă
După prima sancțiune, reclamanta a formulat apel împotriva deciziei de amendare. În acest nou act de procedură, ea nu și-a temperat criticile, ci le-a reluat și le-a accentuat. A susținut că judecătorul „nu își face treaba”, că „nu face absolut nimic” în instanță și că „a abuzat de autoritatea sa”.
Un pasaj redat de CEDO ilustrează tonul ironic și provocator al avocatei. Aceasta a afirmat că ar dona cu plăcere cei 3.000 HRK bugetului de stat dacă suma ar fi redistribuită judecătorului M.P. sub forma unui bonus pentru „o activitate foarte reușită”. Reclamanta a adăugat că, indiferent dacă i s-ar aplica amenda maximă, acest lucru nu ar schimba, în opinia sa, faptul că judecătorul nu își îndeplinea atribuțiile în instanță.
La 26 iulie 2019, Tribunalul Municipal din Zadar, prin același judecător M.P., a sancționat-o din nou pe reclamantă pentru afirmațiile formulate în apelul împotriva primei amenzi. De această dată, sancțiunea a fost de 10.000 HRK, echivalentul a aproximativ 1.330 de euro, adică amenda maximă prevăzută de lege.
Instanța a avut în vedere faptul că reclamanta fusese deja sancționată pentru o conduită similară, dar continuase să formuleze afirmații considerate ofensatoare. De asemenea, instanța a reținut că avocata arătase că nu se va opri nici dacă i s-ar aplica sancțiunea maximă.
Ulterior, Tribunalul Comitatului Osijek a menținut prima amendă, de 3.000 HRK, și a redus a doua amendă de la 10.000 HRK la 4.000 HRK, aproximativ 530 de euro.
Reclamanta a încercat apoi să conteste deciziile pe calea recursului pe chestiuni de drept, însă Curtea Supremă a declarat cererea inadmisibilă. A urmat o plângere constituțională, prin care reclamanta a invocat încălcarea libertății de exprimare. Curtea Constituțională croată a respins însă plângerea.
Ce a spus Curtea Constituțională croată
Curtea Constituțională a Croației a considerat că sancțiunile aplicate avocatei nu au fost disproporționate. Instanța constituțională a făcut trimitere la jurisprudența CEDO privind articolul 10 din Convenție, dar a apreciat că, în cauza concretă, ingerința în libertatea de exprimare era justificată.
În opinia Curții Constituționale, limbajul folosit de reclamantă sugera că judecătorul era incompetent în exercitarea funcției. O asemenea exprimare nu ar fi reprezentat un mod adecvat de a formula obiecții privind durata pretins excesivă a procedurilor civile.
Curtea Constituțională a mai reținut că amenzile nu au creat un efect de descurajare asupra capacității reclamantei de a folosi, în viitor, mijloace permise pentru apărarea drepturilor clienților săi.
Această abordare a fost, în esență, infirmată de CEDO. Curtea europeană nu a negat că limbajul reclamantei a fost dur. Nu a ignorat tonul ironic și caustic al afirmațiilor. Însă a reproșat instanțelor croate faptul că nu au analizat suficient contextul în care afirmațiile au fost formulate și scopul pentru care acestea au fost folosite.
Plângerea la Strasbourg: articolul 10 din Convenție
În fața Curții Europene a Drepturilor Omului, reclamanta a invocat articolul 10 din Convenție. Ea a susținut că amenzile aplicate au reprezentat o ingerință în libertatea sa de exprimare, că nu au avut o justificare suficientă și că nu au fost necesare într-o societate democratică.
Reclamanta a arătat că afirmațiile sale vizau activitatea judecătorului în dosar, nu persoana acestuia în afara cadrului profesional. De asemenea, a susținut că nu a avut intenția de a-l ofensa, ci de a critica modul în care fusese administrată cauza clientului său. În opinia sa, sancțiunile au avut un efect de descurajare asupra exercitării profesiei de avocat.
Guvernul croat a susținut contrariul. Potrivit Guvernului, singura intenție a reclamantei fusese aceea de a-l insulta pe judecătorul M.P. și instanțele. Prin urmare, Guvernul a cerut ca plângerea să fie declarată inadmisibilă ca incompatibilă ratione materiae cu articolul 10 din Convenție.
Guvernul a mai susținut că reclamanta nu ar fi avut calitatea de victimă și nu ar fi suferit un prejudiciu semnificativ, deoarece nu plătise efectiv amenzile aplicate.
CEDO a respins aceste argumente. Curtea a considerat că obiecțiile Guvernului erau strâns legate de fondul cauzei și a declarat cererea admisibilă.
Testul aplicat de CEDO în cauzele privind libertatea de exprimare
Analiza Curții a urmat structura clasică aplicabilă cauzelor întemeiate pe articolul 10 din Convenție. Mai întâi, Curtea a verificat dacă a existat o ingerință în libertatea de exprimare. Răspunsul a fost afirmativ. Sancționarea reclamantei pentru afirmațiile formulate în calitate de avocat a reprezentat o ingerință în dreptul său la libertatea de exprimare.
Apoi, Curtea a analizat dacă ingerința era prevăzută de lege. Și această condiție a fost considerată îndeplinită, deoarece sancțiunile fuseseră aplicate în temeiul articolului 110 din Codul de procedură civilă croat.
În al treilea rând, CEDO a examinat dacă ingerința urmărea un scop legitim. Curtea a acceptat că măsura urmărea menținerea autorității puterii judecătorești, un scop legitim în sensul articolului 10 paragraful 2 din Convenție.
Această parte a raționamentului este importantă. CEDO nu a negat dreptul statelor de a proteja instanțele împotriva atacurilor abuzive. Nu a spus că libertatea de exprimare a avocatului prevalează întotdeauna și în orice condiții. Dimpotrivă, Curtea a admis că autoritatea justiției este o valoare care poate justifica anumite restrângeri.
Întrebarea decisivă a fost însă dacă ingerința a fost „necesară într-o societate democratică”.
Aici, Curtea a constatat că statul croat a depășit marja permisă de Convenție.
De ce contextul afirmațiilor a fost decisiv
Unul dintre argumentele centrale ale CEDO a fost contextul în care au fost formulate remarcile reclamantei. Curtea a observat că afirmațiile nu au fost făcute în presă, într-o emisiune televizată, într-un comunicat public, pe o rețea socială sau într-o campanie de denigrare. Ele au fost formulate în acte de procedură, în cadrul unor proceduri judiciare.
Această distincție este esențială. O critică dură adresată unei instanțe în cadrul unui act procesual nu are același impact public ca o declarație făcută în spațiul mediatic. În primul caz, comunicarea rămâne, de regulă, în interiorul procedurii. În al doilea, critica poate influența percepția publică asupra judecătorului sau asupra sistemului judiciar într-un mod mult mai amplu.
CEDO a subliniat că remarcile reclamantei făceau parte din comunicarea internă dintre avocat și instanța de apel. Publicul larg nu avea cunoștință de aceste afirmații. În plus, ele erau legate de apărarea drepturilor clientului reclamantei.
Această împrejurare a cântărit semnificativ în analiza Curții. Dacă afirmațiile ar fi fost făcute într-un cadru public și ar fi urmărit discreditarea judecătorului în fața opiniei publice, evaluarea proporționalității ar fi putut fi diferită. Dar în cauza de față, criticile au fost formulate în contextul procesului, într-un cadru profesional, cu un scop procesual.
CEDO a reproșat instanțelor croate faptul că nu au acordat suficientă atenție acestui context. Ele au analizat limbajul reclamantei mai degrabă izolat, fără a-l raporta la procedura în care fusese folosit, la rolul avocatului și la finalitatea apărării.
Rolul avocatului: apărare efectivă, nu simplă politețe procedurală
Hotărârea este relevantă și pentru modul în care CEDO înțelege rolul avocatului într-un proces. Avocatul nu este un simplu participant formal la procedură. El are obligația profesională de a apăra interesele clientului său. Această apărare presupune nu doar formularea unor argumente juridice abstracte, ci și posibilitatea de a critica modul în care instanța gestionează cauza, atunci când avocatul consideră că există întârzieri, omisiuni sau neregularități.
Desigur, această libertate nu este nelimitată. Avocatul trebuie să respecte demnitatea procedurii și autoritatea instanței. Dar respectul față de instanță nu poate fi interpretat ca obligație de a formula orice critică într-un limbaj neutru, steril sau lipsit de forță.
În anumite situații, apărarea intereselor clientului poate presupune formulări ferme. Un avocat care consideră că dosarul clientului său este tergiversat, că anumite acte nu sunt analizate sau că procedura este gestionată deficitar trebuie să poată ridica aceste probleme într-un mod eficient.
În cauza Raspović, CEDO a observat că afirmațiile reclamantei erau legate de nemulțumirea sa privind durata procedurilor civile și pretinsa inactivitate a judecătorului. Reclamanta prezentase documente care arătau că folosise mai multe remedii acceleratorii, pe care le considera lipsite de efect.
Această împrejurare a fost importantă pentru Curte. Ea a arătat că afirmațiile reclamantei nu erau complet rupte de dosar și nu reprezentau un atac gratuit, fără legătură cu procedura. Dimpotrivă, ele se înscriau într-o critică mai largă privind modul în care fusese gestionată cauza.
Instanțele nu sunt imune la critică
CEDO a reamintit un principiu important: instanțele, asemenea tuturor instituțiilor publice, nu sunt imune la critică și control.
Această afirmație este esențială într-un stat democratic. Justiția are nevoie de autoritate, dar autoritatea nu poate însemna absența oricărei forme de critică. Încrederea publică în justiție nu se construiește prin sancționarea oricărei observații incomode, ci prin capacitatea sistemului judiciar de a răspunde rațional, proporțional și motivat.
Totuși, Curtea a subliniat că trebuie făcută o distincție clară între critică și insultă. Nu orice formulare dură este protejată de articolul 10. Nu orice atac la adresa unui judecător poate fi justificat prin libertatea de exprimare. Există situații în care afirmațiile depășesc limitele admisibile și pot justifica sancțiuni.
Dar această concluzie nu poate fi trasă automat. Instanțele interne trebuie să explice de ce o anumită afirmație nu mai este critică, ci insultă. Ele trebuie să arate de ce expresia folosită nu contribuie la apărarea clientului, nu are legătură cu dosarul sau urmărește exclusiv umilirea ori discreditarea judecătorului.
Un element important al hotărârii este faptul că CEDO nu a idealizat limbajul reclamantei. Curtea nu a spus că exprimările folosite erau elegante, recomandabile sau compatibile cu cele mai înalte standarde ale profesiei de avocat.
Dimpotrivă, Curtea a acceptat că tonul reclamantei a fost caustic. Afirmațiile potrivit cărora judecătorul „nu are chef să își facă treaba”, „nu face absolut nimic” sau ar merita ironic un bonus pentru „o activitate foarte reușită” sunt, fără îndoială, dure și provocatoare. Cu toate acestea, CEDO a considerat că tonul caustic nu este suficient, în sine, pentru a justifica sancționarea. Curtea a reamintit că, în jurisprudența sa, folosirea unui limbaj sever sau caustic în comentarea administrării justiției a fost considerată, în anumite circumstanțe, compatibilă cu articolul 10 din Convenție.
Problema nu era dacă avocata folosise cel mai potrivit ton. Problema era dacă afirmațiile sale aveau drept unic scop insultarea instanței.
Curtea a răspuns negativ. Deși formulate puternic, afirmațiile reclamantei erau legate de nemulțumirea sa privind modul de desfășurare a procedurii. Ele vizau, în esență, conduita profesională a judecătorului în dosar, nu viața sa privată și nu aspecte complet străine cauzei.
Aceasta este una dintre cele mai importante concluzii ale hotărârii: o critică poate fi dură, incomodă, ironică sau caustică și totuși să rămână protejată de articolul 10, dacă este legată de apărarea clientului și de administrarea justiției.
De ce amenzile au fost considerate disproporționate
CEDO a acordat atenție și cuantumului sancțiunilor aplicate reclamantei.
Prima amendă a fost de 3.000 HRK, aproximativ 400 de euro. A doua amendă a fost inițial de 10.000 HRK, adică aproximativ 1.330 de euro, fiind ulterior redusă la 4.000 HRK, aproximativ 530 de euro. Chiar și după reducere, reclamanta rămânea sancționată cu două amenzi, în cuantum total de 7.000 HRK. Curtea a considerat că aceste sume nu pot fi privite ca nesemnificative, mai ales în condițiile în care intervalul legal al amenzii era cuprins între 500 HRK și 10.000 HRK.
Guvernul croat a încercat să minimizeze consecințele, susținând că reclamanta nu plătise efectiv amenzile. CEDO a respins acest argument. Curtea a arătat că faptul neplății nu are relevanță decisivă, întrucât amenzile fuseseră formal aplicate și rămâneau executorii din punct de vedere juridic.
Această precizare este importantă. Din perspectiva Convenției, nu este necesar ca o sancțiune să fie deja executată pentru ca persoana vizată să poată susține că libertatea sa de exprimare a fost afectată. Simpla existență a unei sancțiuni definitive și executorii poate produce consecințe juridice și poate avea efecte asupra comportamentului viitor al persoanei sancționate.
În cazul avocaților, acest efect este cu atât mai relevant. O amendă aplicată pentru afirmații formulate în cadrul apărării poate determina avocatul să devină excesiv de prudent în cauzele viitoare. Această prudență nu afectează doar avocatul, ci și clientul, care are dreptul la o apărare efectivă.
Efectul de descurajare asupra profesiei de avocat
Chiar dacă instanțele croate au apreciat că amenzile nu au produs un efect de descurajare, cauza ridică în mod evident această problemă.
Sancționarea avocaților pentru exprimări făcute în acte de procedură poate avea un impact mai larg decât cauza individuală. Dacă avocații ajung să creadă că orice critică fermă la adresa modului de gestionare a dosarului îi poate expune la amenzi, ei pot evita să formuleze obiecții necesare sau pot dilua mesajul apărării.
Un asemenea efect nu este benefic pentru justiție. Un proces echitabil presupune existența unei apărări reale, nu doar formale. Avocatul trebuie să poată atrage atenția asupra întârzierilor, omisiunilor sau deficiențelor procedurale, chiar dacă observațiile sale sunt incomode pentru instanță.
Desigur, aceasta nu înseamnă că avocatul poate folosi orice limbaj. Libertatea de exprimare în sala de judecată sau în actele de procedură este însoțită de responsabilități. Dar sancțiunea trebuie să rămână o măsură proporțională, aplicată numai atunci când exprimarea depășește în mod clar limitele criticii admisibile.
Prin hotărârea Raspović, CEDO transmite că instanțele nu trebuie să folosească mecanismele de sancționare disciplinară sau procedurală pentru a descuraja critica profesională legitimă.
Judecătorul criticat a fost cel care a aplicat sancțiunea
Un aspect care atrage atenția în această cauză este faptul că sancțiunile au fost aplicate prin judecătorul M.P., adică exact judecătorul vizat de criticile reclamantei.
CEDO nu și-a construit analiza principală pe această împrejurare, deoarece cauza a fost examinată din perspectiva articolului 10 din Convenție. Totuși, din perspectivă instituțională, elementul este sensibil.
Atunci când judecătorul criticat este și cel care sancționează avocatul pentru critica formulată, poate apărea riscul ca sancțiunea să fie percepută ca o reacție personală. Chiar dacă, din punct de vedere formal, judecătorul acționează în calitate oficială, percepția de imparțialitate și necesitatea unei motivări riguroase devin deosebit de importante.
În asemenea situații, instanța trebuie să arate cu atât mai clar că nu sancționează critica în sine, ci exclusiv o conduită care depășește limitele protejate de libertatea de exprimare. Motivarea trebuie să explice de ce afirmațiile nu pot fi încadrate în sfera criticii profesionale, de ce afectează autoritatea justiției și de ce sancțiunea aplicată este proporțională. În cauza Raspović, Curtea a considerat că instanțele croate nu au realizat o analiză suficient de atentă a contextului și a proporționalității.
Jurisprudența anterioară: continuitatea cu Radobuljac și alte cauze CEDO
Hotărârea Raspović împotriva Croației nu apare izolat în jurisprudența CEDO. Curtea a plasat cauza în continuitatea unor hotărâri anterioare privind libertatea de exprimare în raport cu autoritatea justiției.
Un reper important este cauza Radobuljac împotriva Croației. În acea cauză, reclamantul, tot avocat, fusese amendat pentru sfidarea instanței. CEDO a constatat încălcarea articolului 10 deoarece instanțele interne nu acordaseră suficientă atenție conținutului și contextului afirmațiilor.
În Raspović, Curtea a arătat expres că situația este similară cu cea din Radobuljac. Această trimitere confirmă faptul că instanțele naționale trebuie să evite o abordare formalistă sau izolată a limbajului folosit de avocați. Nu este suficient să se constate că anumite expresii sunt dure sau nepotrivite. Este necesară o analiză contextuală.
CEDO a făcut trimitere și la alte cauze, precum Pisanski împotriva Croației, Čeferin împotriva Sloveniei, Skałka împotriva Poloniei și Rogalski împotriva Poloniei. Aceste cauze conturează același standard: justiția poate fi criticată, iar limbajul sever nu este automat exclus de la protecția articolului 10.
Pe de altă parte, Curtea a delimitat cauza de situații în care afirmațiile depășiseră limitele protecției Convenției. Această delimitare este importantă, deoarece arată că CEDO nu consacră o libertate nelimitată de exprimare în fața instanțelor.
Standardul european este, mai degrabă, unul al echilibrului: critica profesională trebuie protejată, dar insulta gratuită, atacul personal sau limbajul abuziv complet rupt de obiectul cauzei pot fi sancționate.
Ce a decis concret CEDO
În dispozitivul hotărârii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, în unanimitate, că cererea este admisibilă și că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție.
Curtea a mai stabilit că simpla constatare a încălcării reprezintă o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă. Reclamanta solicitase 2.000 de euro cu titlu de prejudiciu moral și 275 de euro pentru costuri și cheltuieli.
În privința prejudiciului moral, CEDO a considerat că recunoașterea încălcării este suficientă. În ceea ce privește costurile și cheltuielile, cererea a fost respinsă deoarece reclamanta nu a furnizat documente justificative, așa cum impune Regulamentul Curții.
Prin urmare, reclamanta a obținut o hotărâre favorabilă pe fond, în sensul constatării încălcării libertății sale de exprimare, dar nu a primit despăgubiri bănești.
Această soluție nu diminuează însă importanța hotărârii. În jurisprudența CEDO, constatarea încălcării are adesea o valoare normativă importantă, deoarece stabilește standardul pe care statele trebuie să îl respecte în cauze similare.
Ce înseamnă hotărârea pentru avocați
Pentru avocați, hotărârea confirmă că libertatea de exprimare profesională beneficiază de protecție sporită atunci când este exercitată în cadrul apărării clientului.
Avocatul poate formula critici privind modul în care instanța gestionează dosarul. Poate arăta că procedura este tergiversată, că anumite acte nu au fost analizate, că judecătorul a omis aspecte relevante sau că drepturile clientului sunt afectate de conduita procesuală a instanței.
Această libertate este esențială pentru caracterul efectiv al apărării. Un avocat care nu poate critica modul în care se desfășoară procedura este redus la un rol formal. Or, Convenția protejează nu doar aparența apărării, ci apărarea efectivă.
Totuși, hotărârea nu trebuie citită ca o încurajare a limbajului ofensator. Avocații rămân obligați să respecte standardele profesionale, demnitatea procedurii și autoritatea instanței. Ceea ce spune CEDO este că depășirea unui ton ideal nu justifică automat sancțiunea, mai ales atunci când afirmațiile sunt legate de dosar și de apărarea clientului.
Cu alte cuvinte, avocatul nu are dreptul de a insulta, dar are dreptul de a critica ferm.
https://hudoc.echr.coe.int/rum#{%22fulltext%22:[%2251775/21%22],%22itemid%22:[%22001-250316%22]}
Partajează acest conținut:
