SĂ NU ZICI CĂ NU ȚI-AM SPUS
Curtea de Apel Cluj a pronunțat la 2 aprilie 2026 o decizie definitivă prin care a respins, ca nefondate, apelurile formulate de inculpatul persoană fizică și de cele două societăți implicate, menținând soluția de condamnare dispusă în primă instanță. În esență, instanța de control judiciar a confirmat sentința prin care judecătoria l-a condamnat pe administratorul celor două firme pentru înșelăciune și a sancționat penal și societățile în numele cărora au fost încheiate contractele, reținând că nu a fost vorba despre o simplă neexecutare contractuală, ci despre un mecanism fraudulos prin care au fost obținute și apoi ascunse utilaje închiriate.
În forma rămasă definitivă, soluția stabilește pentru inculpat o pedeapsă rezultantă de 2 ani, 6 luni și 20 de zile de închisoare cu executare, după revocarea unei suspendări anterioare și contopirea cu o condamnare de 8 luni aplicată într-un alt dosar. Cele două firme au primit câte o amendă penală de 90.000 de lei, iar una dintre ele a fost obligată la plata sumei de 170.065,68 lei cu titlu de daune materiale către partea civilă. Curtea de Apel a mai obligat apelanții și la plata cheltuielilor judiciare din apel.
Cum a început cazul: șase contracte, șase utilaje, două firme
Potrivit stării de fapt reținute de instanțe, în martie 2023 au fost încheiate șase contracte de închiriere pentru utilaje de construcții, câte trei pe numele fiecăreia dintre cele două firme. Obiectul acestor contracte îl formau un buldoexcavator, un stivuitor telescopic, un miniexcavator și trei pompe de beton, toate predate pentru o perioadă de șase luni, în schimbul unor chirii lunare. Contractele au fost încheiate în contextul unor relații comerciale anterioare dintre părți, relații care, până la un moment dat, funcționaseră fără incidente majore.
Tocmai acest istoric contractual a contat mult în analiza instanței. Judecătorii au reținut că partea vătămată ajunsese să aibă încredere în administratorul firmelor, deoarece în perioada anterioară utilajele fuseseră plătite la termen. Problemele au început însă în primul trimestru din 2023, când, după achitarea unei singure chirii, au apărut restanțele, iar notificările s-au succedat luni la rând, fără ca sumele datorate să fie achitate și fără ca bunurile să fie restituite.
De la restanțe la suspiciunea de fraudă
În apărare, inculpatul a susținut că nu a existat o intenție frauduloasă inițială. El a invocat dificultăți financiare generate de lipsa lucrărilor din construcții și de lipsa lichidităților, afirmând că utilajele se aflau deja în folosința sa încă din 2022, că plătise ratele o perioadă și că neplata ulterioară a fost consecința unui blocaj financiar, nu a unei rezoluții infracționale. În apel, a insistat pe ideea că prejudiciul fusese recuperat în mare parte, că are trei copii minori în întreținere și că pedeapsa ar fi trebuit redusă și suspendată sub supraveghere.
Instanțele au respins însă această versiune. Atât judecătoria, cât și Curtea de Apel au reținut că diferența dintre o simplă neexecutare a unui contract și infracțiunea de înșelăciune stă în disponibilitatea reală a debitorului de a-și executa obligațiile la momentul încheierii convenției. Or, în cauză, instanța a apreciat că inculpatul nu avea nici posibilitatea, nici intenția efectivă de a plăti chiriile, iar contractele au fost folosite ca mijloc fraudulos pentru a obține folosința și controlul asupra bunurilor.
În motivare, judecătorii au pus accent pe faptul că dificultățile financiare ale societăților existau anterior încheierii contractelor din martie 2023 și că aceste probleme erau cunoscute inculpatului. De aceea, actul contractual nu a fost privit ca o bază legitimă a unui litigiu comercial, ci ca un instrument prin care consimțământul părții vătămate a fost viciat, patrimoniul acesteia fiind diminuat printr-o conduită calificată penal.
Itinerarul utilajelor: notificări, GPS, executor și bunuri împrăștiate în țară
Hotărârea conturează un tablou factual amplu, în care lipsa plăților a fost dublată de o conduită de ascundere și disimulare a bunurilor. După ce a trimis notificări repetate începând din mai 2023, partea vătămată a cerut, la începutul lui ianuarie 2024, restituirea utilajelor. Potrivit hotărârii, toate bunurile erau dotate cu sisteme GPS, ceea ce a permis localizarea lor în mai multe puncte din țară.
Ce a urmat a depășit cu mult tiparul unui conflict comercial obișnuit. Un angajat al societății păgubite s-a deplasat în Maramureș, la un punct indicat de GPS, unde a fost agresat și amenințat, iar ulterior a relatat că inculpatul însuși l-ar fi amenințat cu moartea în timp ce îl asigura, simultan, că va plăti și că va restitui utilajele. Martorul a declarat că a mers și în alte locații din țară, inclusiv în București și la Câmpia Turzii, dar că nu a reușit să recupereze bunurile, în ciuda intervenției poliției.
Ulterior, partea vătămată a apelat la un executor judecătoresc și a pus la dispoziția acestuia ultimele poziții GPS. Procesele-verbale întocmite cu ocazia deplasării din 6 martie 2024 au arătat că, în multe cazuri, utilajele nu se mai aflau în locațiile indicate anterior. Doar stivuitorul telescopic a fost recuperat atunci, de la Remat Maramureș. Pentru celelalte, inculpatul a refuzat să furnizeze locația, potrivit consemnărilor din dosar.
Amanet, folosință dată altora și înlăturarea GPS-urilor
Un element central al raționamentului instanței a fost modul în care inculpatul s-a comportat față de utilaje, „ca un veritabil proprietar”, deși bunurile aparțineau altei societăți. Curtea de Apel a reținut că unele utilaje au fost amanetate, altele au fost date în folosință unor terți fără acordul proprietarului, iar altele au fost pur și simplu depozitate în diferite locuri din țară. Tocmai această conduită, dublată de scoaterea dispozitivelor GPS, a fost considerată incompatibilă cu teza unei simple incapacități temporare de plată.
Relevant este și episodul unei pompe de beton care, potrivit hotărârii, fusese amanetată pentru 15.000 de euro, după ce inculpatul îi spusese martorului că utilajul îi aparține. Alt martor a arătat că a primit spre folosință un buldoexcavator, în schimbul unor sume de bani împrumutate inculpatului, acesta discutând chiar despre o eventuală înstrăinare a bunului. Pentru instanță, aceste împrejurări au demonstrat nu doar folosirea bunurilor în afara contractului, ci și existența unei intenții de însușire încă de la început.
Cine administra în realitate firmele
Un alt punct important al dosarului a privit identitatea reală a persoanei care controla societățile. Inculpatul a încercat să se delimiteze de contractele din 2023, susținând că nu el ar fi fost administratorul formal la acel moment și că ar fi sprijinit doar o altă persoană, trecută în acte ca administrator. Instanța nu a primit această apărare.
Din probele administrate, judecătorii au concluzionat că inculpatul era administratorul în fapt al firmelor și că toate persoanele implicate în relațiile comerciale discutaseră, în realitate, cu el. Mai mult, instanța a considerat că modificările operate la Registrul Comerțului cu privire la administrator au avut un caracter fictiv și s-au înscris în manoperele folosite pentru a îngreuna tragerea la răspundere. În consecință, responsabilitatea sa penală nu a fost pusă sub semnul îndoielii.
De ce instanțele au spus că nu este un simplu litigiu civil
Din perspectivă juridică, miza dosarului a fost delimitarea dintre neexecutarea contractuală și înșelăciune. Instanța de fond a formulat expres această distincție și a arătat că esențială este analiza intenției și a posibilității reale de executare la momentul asumării obligației. Dacă o persoană încheie un contract știind că nu poate și nu intenționează să îl execute, iar apoi folosește acel contract pentru a obține un folos patrimonial injust, fapta depășește sfera dreptului civil și intră în câmpul penal.
În același sens, Curtea de Apel a apreciat că inculpatul a ascuns situația financiară reală în momentul contractării și că modul în care a acționat ulterior — amanetarea, subînchirierea, depozitarea bunurilor și înlăturarea GPS-urilor — arată clar existența scopului special cerut de art. 244 Cod penal, respectiv obținerea unui folos injust. Cu alte cuvinte, nu simpla restanță a fost incriminată, ci întregul mecanism de inducere în eroare și de exercitare de fapt a unor prerogative de proprietar asupra unor bunuri închiriate.
Răspunderea penală a firmelor
Hotărârea este relevantă și sub aspectul răspunderii penale a persoanei juridice. Curtea de Apel a reținut că infracțiunea a fost săvârșită de inculpat în calitatea sa de administrator al celor două societăți și în numele acestora, motiv pentru care au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 135 Cod penal pentru angajarea răspunderii penale a firmelor. Instanța a subliniat și regula potrivit căreia răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la comiterea aceleiași fapte.
De aici decurge și structura sancțiunilor: persoana fizică a primit pedeapsa închisorii, iar cele două firme au fost condamnate la amendă penală, fiecare în cuantum de 90.000 de lei. Curtea a apreciat că aceste sancțiuni sunt plasate spre limita inferioară permisă de lege și sunt proporționale cu gravitatea faptelor.
De ce a fost menținută pedeapsa cu executare
În apel, inculpatul a cerut reducerea pedepsei și suspendarea executării sub supraveghere, invocând recuperarea majorității bunurilor, situația familială și gradul redus de pericol social. Curtea de Apel nu a acceptat aceste argumente. În motivare, instanța a arătat că modalitatea concretă de comitere a faptei afectează grav nu doar patrimoniul, ci și încrederea în relațiile civile și comerciale și siguranța circuitului civil.
Judecătorii au remarcat insistența cu care inculpatul a încercat, pe termen lung, să convingă partea vătămată de buna sa credință, fără a face însă demersuri reale de reparare a prejudiciului. Curtea a notat inclusiv că, deși acesta a afirmat și în apel că dorește să achite prejudiciul, nu a prezentat dovezi concrete în acest sens. Totodată, au fost avute în vedere atitudinea parțial nesinceră pe parcursul procesului și existența unei condamnări anterioare, ceea ce a înlăturat concluzia că simpla aplicare a unei pedepse fără executare ar fi suficientă.
Judecătoria ajunsese deja la concluzia că doar executarea efectivă poate atinge scopul preventiv și educativ al pedepsei, mai ales în contextul unui plan infracțional pe care l-a calificat drept unul prestabilit și al unui prejudiciu semnificativ, recuperat numai prin intervenția organelor judiciare și a executorului, nu prin conduita inculpaților. Curtea de Apel și-a însușit această analiză.
De ce daunele civile au fost admise doar parțial
Latura civilă a cauzei adaugă o nuanță juridică importantă. Partea vătămată a solicitat atât contravaloarea utilajului nerecuperat, cât și sume reprezentând chirii restante. Instanța a admis însă doar în parte acțiunea civilă. Motivul principal a fost că, pentru o parte dintre creanțe, partea civilă deținea deja titluri executorii, respectiv bilete la ordin, în baza cărora fusese începută executarea silită. Din această perspectivă, emiterea unui al doilea titlu executoriu prin sentința penală a fost considerată lipsită de interes.
Instanța a obligat doar societatea care încheiase contractul pentru miniexcavatorul nerecuperat să plătească 170.065,68 lei, sumă ce corespunde contravalorii acestui bun și care fusese recunoscută extrajudiciar inclusiv printr-un contract de tranzacție. În schimb, pretențiile privind alte chirii restante care depășeau sumele acoperite de titlurile executorii au fost respinse, pentru că nu au fost dovedite suficient. Curtea de Apel a considerat și această soluție corectă.
Partajează acest conținut:
