AM CUNOSCUT O LUME IDEALĂ A IUBIRII

SĂRBĂTORI LUMINATE!

Privesc în oglindă și văd un om… Un om simplu, crescut într-o credință pe care părinții au ales-o pentru el. Am acceptat-o. Face parte din mine, din acel EU necerut, nechemat, neluat la întrebări. Frământările au început mai târziu, odată cu anii, împreună cu înțelegerea Cunoașterii. Avem nevoie de verbe, deci ”m-am născut”. Avem nevoie de o identitate, deci aparțin unei familii, unui neam, unui loc. Unii i-ar spune un loc „binecuvântat de Divinitate”. Divinității am învățat să-i spunem „Dumnezeu”. Cred în El și am convingerea că Dumnezeu a deschis omului toate căile de a ajunge la El, de a comunica, de a se simți iubit. Cum, la fel de adevărat, cred în puterea dansului clasic indian ca o formă de comunicare cu Divinitatea. Totul și toate duc acolo.

Cred… Cred în dragostea prietenei mele Sonu, care în fiecare zi de marți, în timp ca face pooja, un ritual religios specific hindușilor, mă binecuvântează. Zeii ei o călăuzesc spre Dumnezeul meu, Dumnezeu, acea putere unică în care crede fiecare suflet venit și întors la Dumnezeu. Credem în El pentru că avem amintirea Lui. Și, cu siguranță, acolo, în casa Lui, Îl numeam diferit, dar am venit în viață și cu amintirea numelui Său. Energia este unică și plină de iubire față de noi.

Viața mea a fost atinsă de serile în care mă cuibăream în brațele bunicii, în timp ce în sobă trosneau lemnele a liniște, iar în casă mirosea a iubire, a siguranță. În primii ani, bunica era cea care îmi citea pasaje din Biblie și mi le explica. Apoi, a venit o vreme când îi citeam eu, așteptând să mă oprească, din când în cân, pentru a mă face să înțeleg. Sufletul meu a crescut odată cu Sfintele Sărbători pe care le celebram și atunci când am trăit în India. Acolo, i-am cunoscut pe prietenii mei, Zhimoto, Jenny, Sheela, Mary și toți ceilalți care s-au alăturat lor de-alungul anilor prin căsătorie. S-au născut în Assam, o zonă din nord-estul Indiei, creștinați.

Împreună sărbătoream Sfintele Paște și ne bucuram de vopsitul ouălor, în coji de ceapă, obicei pe care nu-l cunoscuseră înainte de a mă întâlni pe mine și care i-a bucurat peste măsură. A fost ca o joacă… Ca un joc binecuvântat între prieteni, cu o semnificație aparte. Păstrez o amintire dragă în căușul palmei, prietenei mele Puja, hindusă, care mă însoțea la biserica Saint Mary din Bandra și primea și ea cu tot sufletul binecuvântarea Sfintei Fecioare Maria în a cărei iubire credea.

Departe, la mii de kilometrii departe de aici, m-am simțit acasă. Sufletul meu și-a găsit răspuns frământărilor, în India. Am fost fericită acolo și pentru că nu a trebuit nicio clipă să renunț la ceea ce sunt. Am studiat dansul clasic indian, Mohiniattam, pe care-l consider forma mea de rugăciune, m-am apropiat de învățăturile budhiste pe care le-am adus cu mine și m-am alăturat mereu celorlalți. Nu am șters și nu am înlocuit nimic. Doar am adăugat.

M-am îndrăgostit de India, încă înainte de a ne cunoaște, apoi, pașii scriși deja în cartea mea, m-au purtat în Ladakh, Micul Tibet, aflat la granița cu Pakistanul, la poalelele Munților Himalaya. Puritatea oamenilor de acolo a cântat subtil în acordurile inimii mele. Aș vrea să cred că iubirea  lor pentru mine, în numele religiilor noastre, atât de diferite, este reală. Ea a fost cea care mi-a păzit sufletul atunci când am trăit printre ei. Am cunoscut o lume ideală  a iubirii.

Se spune despre credință că este o oază în inimă, la care caravana gândirii nu poate ajunge niciodată. Cu credință în suflet ai curajul să faci un prim pas, chiar dacă nu vezi încă toată scara. Lumina te va ajuta să vezi calea. Lumina vine, fie de la Soare, fie de la lumânare sau din interiorul tău. Lumina a fost întotdeauna venerată fiindcă semnifica binecuvântarea Soarelui, iar, în materialismul vechii credințe, Lumina și Întunericul erau ambele personificate ca existențe pozitive, dar una luptând împotriva celeilalte.

Pentru creștini, Lumina este semn al prezenței lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Lumină. În toate sistemele antice lumina este venerată ca simbol al adevărului și al cunoașterii. Lumânările au fost folosite în ceremonii și ritualuri spirituale, din cele mai vechi timpuri, în toate culturile. Ele combină perfect energia sacră a focului cu vibrația culorilor și cu forța gândului celui care dedică ritualul aprinderii focului pentru un scop anume. Lumânarea este considerată o jertfă adusă lui Dumnezeu, ”jertfă de lumină”, cum este ea menționată în vechile cărți de slujbă. Lumânarile ar trebui să fie din ceară curată de albine, iar dacă este bine făcută, o lumânare arde complet, fără să scoată fum și fără să curgă. Lumânarea are rostul de a arde, de a se mistui pe sine, arătând prin aceasta că flacăra credinței, care mistuie existența fizică, aducând-o jertfă, o transformă în realitatea duhovnicească.

Aprinzând o lumânare în Sfânta Biserică, credinciosul se roagă lui Dumnezeu. Ea este un mijloc de legătură între om și Dumnezeu, este ”punctul de trecere dintre cele două lumi: divină și umană”.

Lumânarea de Paște simbolizează lumina lui Hristos asupra întunericului păcatului: „Eu sunt Lumina lumii”. ” Veniți de luați lumină!” Lumina este simbolul Învierii, al biruinței vieții asupra morții.

India m–a învățat să iubesc, să cred și să înțeleg. Vorbele lui Rabindranath Tagore îmi aduc aminte de frumoasele Sărbători de Paște trăite în India, semn că oriunde te-ai afla, Adevărul creștin te urmează: ”Credința este pasărea care cântă când zorii nu au apărut încă”.

Învierea Domnului este fundamentul credinței, învățăturii și spiritualității creștine. Acest eveniment este unic în istoria lumii, reușind chiar să redefinească această istorie. După momentele cutremurătoare al răstignirii, morții și îngropării lui Hristos, ucenicii Săi au fost cuprinși de teamă. Se ascundeau din fața lumii, până când, Hristos s-a prezentat înaintea lor și a sădit în inima lor nădejdea. Domnul lor și Domnul nostru a învins moartea. A înviat!

Vă doresc tuturor ”Sărbători luminate!” Și… Nu uitați: Credința nu înseamnă că există Dumnezeu, ci să crezi că tu exiști pentru Dumnezeu